De n-ar fi purtat Bătrânul Lai acele țoale de parvenit, el și Wan Shengbang ar fi părut doi frați gemeni despărțiți demult.
Wan Shengbang se întuneca văzându-l pe Bătrânul Lai băgându-se în treabă.
– Frate Lai, masa de joc are reguli, pista de curse la fel. Ar trebui să înțelegi asta.
Bătrânul Lai râdea domol.
– Eu nu pricepeam reguli. Pricepeam doar că am un singur fiu năbădăios și pe el mă bazam la bătrânețe. Așa că nu lăsam ca vorbele să ne strice relațiile.
Wan Shengbang îi bătu umărul cu un zâmbet forțat.
– Îți las câștig mare la cărți data viitoare. Azi, ascultă-mă: nu te amesteca. În spate stau oameni puternici pe care nici tu, nici eu nu-i putem supăra.
Vorba asta îi aprindea imediat spiritul de întrecere al Bătrânului Lai.
– Ce oameni puternici? Pe cine n-aș putea eu îndrepta? Când conduceam Tonggangul, vă purtați toți ca nepoții mei. Cine-și dă aere în fața străbunicului, pleca pe brânci.
Schimbă apoi tonul:
– Frații mei nu mai umblau la treburi murdare, dar fiecare trăia cinstit în altă branșă…
Făcu un gest în urmă, iar Jiang Mu privi: șoferul de autobuz înțelegea, cărăușul de basculantă la fel, însă nu putea pricepe prezența femeii de vârstă mijlocie din F0-ul roz cu gene false la faruri.
– Dar de îndrăznea cineva să calce pe coada mea, – continua Bătrânul Lai – la un cuvânt de-al meu nu mai făcea niciun pas prin Tonggang.
He Zhao ieși din spatele lui Wan Shengbang cu o țigară între degete.
– Unchiule Lai, nu mai fi trufaș. Nu mai e vremea ta.
Privirea Bătrânului Lai lunecă încet spre fața lui He Zhao, cu o umbră de amuzament.
– Așa zici?
Clipă în care zâmbetul îi pieri. Smulse țigara din degetele lui He Zhao și o stinse pe fruntea acestuia. Țipătul tânărului sparse liniștea, iar amatorii de curse păliră.
He Zhao ridica pumnul, dar Bătrânul Lai nici nu se feri.
– Hai, lovește-mă, să văd cât curaj ai.
Într-o clipită, muncitorii din basculantă săriră jos, negură de oameni cu câte o cărămidă în mână. Încheietura lui He Zhao tremura; pumnul nu coborî.
Wan Shengbang îi coborî brațul și se întoarse spre San Lai:
– N-ai zis că aduci mâncare? Unde-i?
Jiang Mu transpira rece; îl văzu pe San Lai deschizând portiera și scoțând o caserolă. O desfăcu sub ochii lui Wan Shengbang.
– Nene Wan, vrei să guști din chiftelele mele? Nu mă laud, dar cu bucătăria asta deschideam cârciumă.
Wan Shengbang flutură mâna, plictisit.
– Mâncasem deja, păstrează-le.
San Lai închise caserola zâmbind. Unul dintre oamenii lui Wan porni motorul și trase mașina la o parte. Jiang Mu urcă la loc pe scaun; San Lai era deja la volan. Trecând prin deschizătură, San Lai îl privi pe Bătrânul Lai, care-și drese cureaua aurită LV și îi făcu un gest abia sesizabil.
Abia după porțiunea aceea intrară cu adevărat pe drumul de munte. Jiang Mu întrebă uimită:
– Credeam că ai născocit povestea. De unde ai scos mâncarea?
San Lai răspunse grav:
– Par eu om care născocește?
… Cam da.
– Am luat-o de acasă. Cine știe cât zăbovim? Fără livrare, mă apucă foamea. Dacă dorești, îți dau două chiftele mai târziu.
– …Lasă, mulțumesc.
Privirea îi aluneca pe fereastră. Cum înaintau, vuietele de motoare se auzeau tot mai limpede. Jiang Mu își verifică telefonul – pierduseră prea mult timp la blocaj. Mai rămâneau zece minute până la start.
– Poți să accelerezi? Nu mai apucăm, zicea ea grăbită.
San Lai se încrunta neobișnuit de sobru. În depărtare se vedeau farurile maşinilor de pe versantul opus.
– Acolo trebuie să fie.
Dar, când voiau să se încadreze pe drumul strâmt, o altă mulțime le bloca calea.
– La naiba, – bombăni San Lai – nivel după nivel, parcă jucăm contra unui boss final.
O fată în fustă scurtă veni alergând:
– Hei, frumosule, dacă vrei să vezi cursa, parchează aici. Mai sus nu se poate.
– Fratele meu concurează, trebuie să-i dau ceva.
– Cursa începe imediat. Nu mai intră nimeni, răspunse fata zâmbind.
San Lai și Jiang Mu schimbau priviri, apoi ieșiră din mașină. În față forfotea un câmp de tineri, boxe Bose bubuinau muzică techno, bețe fluorescente zburau în aer, iar berea curgea. Petrecerea pre-cursă era în toi – prin mulțimea aceea abia dacă mai încăpea un om.
Sudori reci îi curgeau lui Jiang Mu pe tâmple. Cu hotărâre nestrămutată, se aruncă în mulțime. Glasul lui San Lai se pierdea în vuiet, iar ea împingea cu disperare, împinsă la rândul ei, orbită de neoane și asurzită de bas. Avea un singur gând: nu mai era timp – trebuia să-l găsească pe Jin Chao, cu orice preț.
Deodată, o mână o apucă de braț și o smulse din mulțime. Înainte să-și recapete echilibrul, îl văzu pe Jin Fengzi în fața ei.
– Cum ai ajuns aici? Ai venit singură? – întrebă el surprins.
Chiar atunci, San Lai izbucni dintre oameni, înjurând:
– La naiba, era să rămân fără haine. Parcă-s posedate creaturile astea!
Dar Jin Fengzi întrebă încordat:
– Pe ce drum ați venit? L-ați văzut pe Cocoșul de Fier întorcându-se la garaj?
San Lai părea zăpăcit:
– De ce?
Zgomotul din jur era prea puternic, așa că Jin Fengzi strigă din nou:
– Pe ce drum ați venit? Ați văzut dacă s-a întors Cocoșul de Fier la garaj?
San Lai îl privi o clipă, apoi răspunse:
– Nu. Nu era cu You Jiu? Noi am stat la garaj toată după-amiaza, nu l-am văzut deloc.
Fața lui Jin Fengzi se crispă:
– E rău. Foarte rău. S-ar putea să fie ceva în neregulă cu mașina. Trebuie să-l găsim pe You Jiu.
San Lai strigă înapoi:
– Vreau și eu să-l găsesc! Ce vrei să fac, să arunc în aer toată gloata asta?
Jin Fengzi aruncă o privire spre Wan Qing, care stătea cu un grup pe stâncile înalte, chipul lui grav:
– Crezi că Șarpele Verde ne va ajuta?
Jiang Mu verifică din nou telefonul – timpul se scursese.
Spuse direct:
– Mergeți după mașină. Eu vorbesc cu ea.
Nici nu termină bine, că se strecură pe lângă un bărbat corpolent și se avântă spre Wan Qing, trupul explodând de o forță neașteptată.
Wan Qing, care fuma și râdea cu câțiva cunoscuți, fu surprinsă s-o vadă pe Jiang Mu. Se încruntă și spuse cu ton avertizator:
– Aici nu-i loc pentru fetele cuminți. Du-te acasă.
Dar Jiang Mu urcă direct pe stâncă, stând în fața ei cu o hotărâre de neclintit în ochi.
– Trebuie să-l găsim. Ajută-ne să trecem.
Wan Qing trase din țigară, apoi îi suflă fumul în față, zâmbind batjocoritor:
– De când suntem așa apropiate?
Râsete batjocoritoare se auziră din jur, dar Jiang Mu le ignoră. Făcu un pas înainte, pieptul ei se ridica și cobora sacadat, ochii îi luceau a disperare.
– Dacă nu vrei să pățească ceva, atunci ajută-ne.
Țigara lui Wan Qing tremură ușor între degete, dar răspunse rece:
– A fost alegerea lui. Mi-a spus să plec.
Vocea lui Jiang Mu căpătă o asprime cum n-o mai avusese:
– Știi de ce ți-a spus să pleci? N-a fost de-ajuns că tatăl tău l-a distrus o dată? Știi foarte bine în ce situație a fost forțat. Refuză să ne ajuți doar dacă chiar nu-ți pasă dacă mai trăiește sau nu.
Cenușa îi căzu din țigară. Wan Qing o fixă, dar Jiang Mu nu clinti. Nu-și mai permitea. În acel moment renunță la orice demnitate, orice orgoliu. Cu pumnii strânși pe lângă trup, coborî privirea și rosti:
– Te rog… Te implor…
Două minute mai târziu, frații lui Wan Qing îmbrânceau mulțimea dansantă și eliberau o potecă îngustă, cât să încapă o mașină. Jiang Mu sări în vehicul, iar San Lai porni direct spre pista de cursă.
Cum intrară în mașină, San Lai bombăni:
– Să nu mai fie alt blocaj în față, că-l iau pe Wan de guler! Ne-a mâncat tot timpul.
– Cine Wan? – întrebă Jin Fengzi – E Managerul Wan aici?
– Păi cine crezi că ne-a ținut la poale atâta amar de vreme?
Jin Fengzi se lovi cu palma peste coapsă:
– E grav, foarte grav. Managerul Wan nu vine niciodată la curse.
– Zi mai repede! – îl grăbi San Lai.
– Nu vrea să câștige. Vrea să-l elimine pe You Jiu. Dă-mi volanul!
Făcură imediat schimb, iar Jin Fengzi apăsă la maxim accelerația. Atunci se auzi un „Bang!” asurzitor – împușcătura de start de pe versantul opus. Toți trei încremeniră. Mâinile și picioarele lui Jiang Mu înghețară. Murmura cu voce stinsă, ca și cum nu-i aparținea:
– Ce facem?… A început… ce facem?
După o clipă de șoc, Jin Fengzi apăsă accelerația și mai tare. Mașina se avântă pe traseu, gonind după bolizii care deja trecuseră linia de start. San Lai se încruntă, privind farurile înșirate pe drumurile sinuoase ale muntelui.
În cele din urmă, Jin Fengzi frână brusc, lovi portiera cu pumnul și spuse răgușit:
– Nu-i mai ajungem din urmă.
Jiang Mu deschise portiera și alergă până la marginea prăpastiei. Pe serpentinele abrupte, mașinile se urmăreau cu o viteză amețitoare, farurile lor tăind noaptea precum lamele luminoase. Inima lui Jiang Mu bătea cu putere, spaima îi sfâșia carnea. Dar atunci îl zări – acel GTR negru cunoscut, gonind nebunește, trecând curbele cu forță, urcând pe poziția a doua.
Jin Fengzi îl văzu și el și strigă:
– Mașina lui You Jiu!
Jiang Mu nu-și dezlipi privirea nicio clipă, mușcându-și buza până ce gustul metalic al sângelui îi trezi luciditatea. Îl apucă brusc pe San Lai de braț:
– Artificiile! Sunt încă în portbagaj?
San Lai încuviință:
– Da. Sunt acolo.
– Repede, dă-mi-le! – strigă Jiang Mu.
Fugiră spre portbagaj și scoaseră toate artificiile. Trupul lui Jiang Mu tremura necontrolat – de abia putea ține bricheta pe care i-o întinse Jin Fengzi. Avea un singur gând: să le aprindă.
Când primele scântei colorate izbucniră din tub, Jiang Mu ridică brațul deasupra umărului. Nu știa dacă Jin Chao avea să le vadă, dar nu avea altă opțiune. Se ruga doar să vadă lumina, să-i recunoască semnalul. Dar o singură artificie era prea slabă – scânteile se ridicau, apoi mureau imediat în întuneric.
– Ajutați-mă să le aprindem pe toate! – strigă ea.
Se urcă pe marginea stâncii dintr-o suflare. Sub picioarele ei se căsca o prăpastie fără fund, iar viața lui Jin Chao atârna de un fir. Jiang Mu nu mai știa ce era frica – în acel moment, viața ei era legată de a lui. Luă toate artificiile de la San Lai și Jin Fengzi și le ridică sus.
Într-o clipă, șapte-opt artificii izbucniră odată, aruncând scântei colorate în noapte, ca niște parașute care se deschid și împrăștie lumină. Inima lui Jiang Mu atârna de acele săgeți. Își juca totul pe o șansă de unu la sută – dacă Jin Chao ar vedea, o singură privire, și-ar da seama că era acolo. Că îl avertiza.
Îl văzu pe acel monstru negru al șoselei dispărând din câmpul vizual, doar pentru a reapărea brusc, depășind prima mașină pe următoarea porțiune de drum;
Îl zări pe Jin Chao, acel GTR negru fugind prin umbrele muntelui, auzi chiar ecoul roților sfâșiind asfaltul;
Văzu cum umbra aceea de mașină începu să încetinească brusc pe porțiunea dreaptă, direcția începând să devieze;
Văzu cum în loc să intre în șirul de curbe, bolidul o luă razna, derapând direct spre marginea prăpastiei…
Mâinile lui Jiang Mu se deschiseră, artificiile îi căzură în gol. În următoarea secundă, o explozie izbucni, lumina orbitoare spintecându-i pupilele, iar celelalte mașini se opriră departe de peretele de stâncă.
Un „BOOM” tunător zgudui cerul și pământul. Flăcările exploziei rupseră întunericul, luminând întreaga vale.
Sufletul lui Jiang Mu tremura. Trupul i se înclina în față, dar San Lai o prinse dintr-o singură mișcare.
