Pe drumul de întoarcere, Jiang Mu se aștepta ca Jin Chao să spună ceva, mai ales că profesoara Ma o rugase să plece mai devreme – cu siguranță vorbiseră despre ea.
Dar Jin Chao păstră tăcerea tot drumul. După ce parcă la intrarea în garaj și Jiang Mu coborî, îl văzu pe San Lai uitându-se de la intrarea atelierului și îi făcu cu mâna. De îndată ce intră în atelierul de reparații, Jin Chao trase ușa metalică pe jumătate în jos și spuse:
– Trebuie să vorbim.
Jiang Mu se opri din mers. Jin Chao îi puse rucsacul pe o cutie din apropiere și o privi dincolo de elevatorul auto, fără să mai spună nimic.
Privirea lui o făcea să se simtă stânjenită, așa că Jiang Mu vorbi prima:
– Fratele San Lai a zis că ai fost plecat într-o delegație?
Jin Chao scoase un sunet de întrebare, apoi confirmă:
– Da.
Tălpile pantofilor lui Jiang Mu alunecară ușor pe podeaua netedă a atelierului. Spațiul era atât de liniștit, încât își auzea respirația. După o clipă de ezitare, întrebă:
– Ai fost singur?
– Nu, răspunse Jin Chao, cu o voce ușor răgușită, ca și cum nu dormise bine.
Inima lui Jiang Mu se clătină, dar în cele din urmă întrebă:
– Ai fost cu o femeie?
Întrebarea îl făcu pe Jin Chao să ridice privirea:
– De ce întrebi?
Jiang Mu aruncă o privire spre perdea, gândindu-se la acel obiect de nedescris din sertarul de lângă pat.
Dar acum, față în față cu Jin Chao, nu reușea să continue.
După o vreme, vocea lui Jin Chao se îmblânzi:
– Încă vrei să te întorci la Suzhou?
Jiang Mu își lăsă pleoapele în jos, privind în pământ:
– Ți-a spus profesoara Ma?
Jin Chao oftă ușor și păși peste elevatorul auto până ajunse în fața ei. Jiang Mu făcu un pas înapoi, ferindu-se, dar înainte să atingă peretele, Jin Chao o apucă de uniforma școlară și o trase înapoi. Gestul brusc îi făcu inima să tresară, iar ea ridică privirea, cu obrajii înroșiți.
Dar Jin Chao spuse doar:
– Peretele e murdar.
Jiang Mu îl privi uluită, fără să știe ce să mai gândească. Jin Chao se retrase și se rezemă de stâlpul elevatorului, întrebând:
– Ții chiar atât de mult să pleci?
Jiang Mu își plecă din nou capul și răspunse încet:
– Mi-e teamă că te deranjez.
– Deranjezi cum?
Jiang Mu își mușcă buza. Luminile din atelier erau stinse, iar lumina pătrundea slab doar prin ușa trasă pe jumătate. Fața ei trăda jenă pentru ceva ce nu putea spune.
Jin Chao păru că înțelese dintr-odată și o privi în tăcere până când Jiang Mu își coborî privirea, copleșită. Abia atunci oftă și se apropie din nou.
Era atât de înalt, încât capul lui Jiang Mu abia ajungea la pieptul lui. Umbra lui alungită cădea peste ea ca un val subțire, în timp ce spunea:
– Am fost cu Jin Fengzi. Nu era nicio femeie.
După ce rosti asta, Jin Chao izbucni într-un râs scurt, coborând capul. Simțea că totul era absurd, de parcă ar fi făcut ceva rușinos care necesita explicații. Dar fusese mereu singur în toți acești ani – ce femeie ar fi avut treabă cu el, ce femeie ar fi avut vreun drept să-i ceară explicații?
Ridică privirea cu un zâmbet amuzat în ochi, iar trăsăturile lui reci și frumoase erau imposibil de privit direct, când întrebă cu o voce joasă:
– Din cauza asta ai vrut să pleci?
Jiang Mu își strânse obrajii spre interior. Deși el o văzuse clar prin tot ce simțea, ea nu îndrăznea să recunoască, ținându-și mâinile cuminți în față.
Jin Chao nu înțelegea de unde veneau toate ideile încurcate ale lui Jiang Mu. Văzând cât de stângace era, i se amestecară gândurile. Fata care altădată râdea când era veselă și plângea când era tristă, care se urca în spatele lui ca să-i fure mâncarea, care îl bătea la cap cu toate lucrurile mărunte – devenise acum atât de sfioasă și reținută în preajma lui. Timpul îl schimbase pe el, dar oare nu o schimbase și pe ea? Se întrebă dacă n-ar fi fost mai încrezătoare și mai liniștită dacă ar fi rămas lângă ea atunci.
Părul scurt al lui Jiang Mu îi cădea peste obraji, făcându-i chipul să pară și mai mic. Jin Chao ridică mâna să-i dea părul la o parte, când San Lai se aplecă și își strecură capul pe sub ușa metalică. Ceea ce văzu fu o Jiang Mu care se strângea cu capul plecat și Jin Chao întinzând mâna spre ea, de parcă urma s-o ia în brațe, umbrele lor suprapunându-se în lumina slabă. Scena îl făcu pe San Lai să exclame:
– Mamă, ce faceți voi doi acolo?
Strigătul îl făcu pe Jin Chao să-și retragă mâna și ieși afară, ridicând ușa metalică. Nu se întoarse multă vreme, așa că Jiang Mu își luă rucsacul și se duse în cămăruța din spate ca să studieze.
El se duse să stea cu San Lai o vreme, care îl întrebă ce făcuse în ultimele două zile. Jin Chao discută cu el în treacăt, dar San Lai continua să-l privească cu un zâmbet șiret, până când Jin Chao îi aruncă pachetul de țigări:
– Mai uită-te așa și ți-i scot cu totul.
San Lai prinse pachetul, își scoase o țigară și i-l aruncă înapoi:
– Mica Jiang Mu m-a întrebat dacă ai vreo femeie.
Jin Chao își plecă puțin capul, scoase o țigară și o puse între buze:
– Și tu ce i-ai spus?
San Lai se lăsă pe spate în scaunul cu roți, cu picioarele urcate pe tejghea, ochii strălucindu-i de amuzament:
– I-am spus că ai una, dar încă nu e confirmat.
Jin Chao încremeni – părea că se referea la o relație fără obligații. Se ridică încet, merse la San Lai, îi smulse țigara aprinsă și o stinse în scrumieră, înjurând:
– Numai necazuri știi să-mi faci.
Când Jin Chao se întoarse din atelierul alăturat, Jiang Mu era încă cufundată în problemele de exercițiu. Jin Chao ieși dincolo de geam ca să curețe injectoarele de combustibil. Jiang Mu îl vedea lucrând ori de câte ori ridica privirea. Deși fiecare era concentrat la sarcina lui, despărțiți de un simplu geam, Jiang Mu adora acel sentiment de stabilitate.
După un timp, Jin Chao vorbi brusc:
– N-am nicio femeie, și nici nu mă gândesc la asta acum. Nu trebuie să-ți faci griji. De când ai venit în Tonggang, pe lângă casa lui Jin Qiang, dacă vrei, și locul ăsta poate fi casa ta. Cât sunt aici, nimeni nu te poate alunga.
Degetele lui Jiang Mu se strânseră mai tare pe stilou. Inima ei nesigură, îngrijorată, se simțea ca o frunză plutindă care tocmai găsise o rădăcină de care să se agațe.
Văzând că nu răspundea, Jin Chao își întrerupse treaba și o privi. Jiang Mu luă înștiințarea primită în seara aceea și o lipi de geam, arătând cu un zâmbet luminos către colțul din dreapta jos unde scria „Semnătura părintelui”.
Era o scrisoare adresată părinților, care le cerea, în termeni standard, să acorde atenție sănătății fizice și mentale a elevilor de anul trei, să le observe starea psihologică și rutina zilnică, și să colaboreze cu școala în perioada finală dinaintea examenului.
Chiar dacă era doar un conținut tipizat, Jin Chao citi scrisoarea cu atenție. Abia după ce ajunse la ultimul cuvânt îi ceru lui Jiang Mu un pix, apoi se aplecă și semnă în colț: „Jin Chao”.
Nu era prima dată când Jin Chao semna pentru ea. În clasa a doua, Jiang Mu alergase la el cu o lucrare picată, spunând că nu îndrăznea să-i spună mamei, dar avea nevoie de semnătura unui părinte. Văzând-o plângând, Jin Chao semnase în locul mamei.
Rezultatul fusese convocarea unui părinte la școală, iar Jin Chao, abia intrat în gimnaziu, se prezentase în fața învățătoarei cu ghiozdanul în spate, ca un mic adult, și-i spusese profesoarei tinere că își asumă responsabilitatea pentru notele lui Jiang Mu și garantează că nu va mai lua așa puțin.
Învățătoarea, care auzise de elevul eminent ce tocmai absolvise clasa a șasea, văzând seriozitatea lui, le dădu o șansă și păstră secretul. După aceea, Jin Chao o punea pe Jiang Mu să recite caractere și poezii clasice în fiecare seară, testând-o pe neașteptate.
Dar la doar două săptămâni după ce Jiang Mu obținu rezultate bune, Jin Chao plecă. De atunci, oricât de greu îi fusese, nu mai existase nimeni care să-i ducă povara.
Jiang Mu ținu scrisoarea în mână multă vreme, studiind cele două caractere simple, dar puternice. Nu mai văzuse de mult scrisul lui Jin Chao. În anul când plecase din Suzhou, caligrafia lui avea deja personalitate. Jiang Mu petrecuse mult timp încercând să-i imite caietele, dar nu reușise niciodată să stăpânească acel stil ferm și elegant. Totuși, ani la rând, îi urmase pașii și muncise din greu să-și îmbunătățească scrisul.
Împături cu grijă înștiințarea și o puse în rucsac. Când ridică ochii spre Jin Chao, nu-și mai putu ascunde zâmbetul. Acel gest mărunt reînnoadă între ei o legătură pierdută în timp.
Chiar dacă Jin Chao nu o privea, părea că îi simțea privirea, și ochii lui, aplecați spre lucru, căpătară o căldură rară.
…
Jiang Mu încetă să se mai întrebe ce era în acea cutie de nedefinit și la ce servea. O lăsă pur și simplu în sertarul de la pat, fără să-i mai dea importanță.
De când Jin Chao semnase scrisoarea, Jiang Mu simțea că el lua tot mai în serios rolul de părinte. A doua zi, apăru o cutie de lapte la intrarea în garaj – Jin Chao comandase livrare de lapte pentru ea.
Deși ura ouăle fierte, Jin Chao tot îi fierbea câte unul. În prima zi îl luă nepăsătoare și îl puse în buzunar, spunând că-l va mânca pe drum.
A doua zi, Jin Chao pur și simplu îl decoji pentru ea, fără să-i mai lase ocazia să scape. Trebuia să-l mănânce în fața lui, ceea ce o făcu să dezvolte o anxietate legată de ouă în următoarele zile.
Jin Chao chiar împrumută storcătorul lui San Lai și cumpără portocale. În fiecare seară, când Jiang Mu se întorcea de la studiul individual, o aștepta un pahar de suc proaspăt pe masă.
Într-o dimineață, Jiang Mu nu se mai putu abține și spuse:
– Ești mai sever decât mama.
Jin Chao răspunse calm:
– Am semnat hârtia.
Jiang Mu îl privi în tăcere o vreme, până înțelese că se referea la înștiințare – o simplă scrisoare pentru părinți îi dăduse lui Jin Chao un sentiment de responsabilitate contractuală.
În timp ce Jiang Mu îl privea fără cuvinte, Jin Chao îi întinse oul decojit:
– Dacă ajungi subnutrită cât stai la mine, unde mi-ar fi obrazul? Mănâncă-l.
Cât despre obsesia lui Jin Chao pentru sucul de portocale, cică era pentru vitamina C, ca să nu-i scadă imunitatea și să răcească iar.
Referitor la brelocul misterios pomenit de San Lai, Jiang Mu rămase foarte curioasă. Își căută mult timp o ocazie să cerceteze, și într-un final o găsi joi seară.
Când Jiang Mu se întoarse, Jin Chao era ghemuit la intrarea în garaj, lucrând. Văzând că are mâinile prea murdare, se duse intenționat spre el și arătă spre ușa metalică:
– Mâine trebuie să ajung devreme la școală. Nu te mai trezi, dă-mi cheia de rezervă, o deschid singură.
Jin Chao nu se gândi prea mult și se ridică să se spele pe mâini, dar Jiang Mu îi ieși în cale:
– Spune-mi doar unde e, o iau eu.
Jin Chao rămase pe loc, privindu-și buzunarul stâng de la blugi. Ochii lui Jiang Mu străluciră de curiozitate când întinse mâna spre acel buzunar. Găsi o cheie, dar fără breloc. Se prefăcu că n-a găsit nimic și își mută mâna spre buzunarul drept.
Era atât de concentrată pe breloc, încât se apropie prea mult. Vântul îi ridica părul scurt, care-i atinse pieptul lui Jin Chao de mai multe ori. Gâdilătura îi ajunse direct în inimă, iar Jin Chao încruntă sprâncenele, uitându-se în jos. Pe măsură ce se apropia, atmosfera devenea tot mai tensionată, iar Jin Chao nu o mai putea trata ca pe o copilă. Când mâna ei era pe cale să ajungă la buzunarul din spate, Jin Chao își îngustă privirea și întrebă:
– Ce cauți, de fapt?
Privirea lui periculoasă o făcu pe Jiang Mu să se rușineze profund. Cu coada ochiului, îl zări pe San Lai, aproape leșinat de râs la intrarea atelierului. Își dădu seama că fusese păcălită și fugi în cameră, roșie de supărare, lăsându-l pe Jin Chao nedumerit. Nu înțelegea de ce se supărase că nu-i lăsase să-i cotrobăie prin buzunare. Ce spera să găsească? Aur? Poate ar fi trebuit să țină niște mărunțiș în buzunare, să aibă cu ce se juca.
În noaptea aceea, înainte să plece, Jin Chao îi lăsă cheia lângă rucsac, dar a doua zi dimineață, chiar și după ce Xi Shi ieșise la plimbare, Jiang Mu tot nu se trezise. Se întrebă atunci la ce mai ceruse cheia.
Vineri se anunțară rezultatele simulării. Per total, Jiang Mu era mulțumită: locul 48 pe an, locul 7 în clasă – un record personal. La școala ei dinainte, unde competiția era dură, de obicei se clasa în primii o sută, cu cel mai bun rezultat în jurul locului 70.
Totuși, știa că nu progresase brusc, ci că diferența venea de la nivelul între școli.
Chiar și așa, locul obținut îi lăsă pe Pan Kai și Yan Xiaoyi perplecși. Pan Kai întrebă neîncrezător:
– N-ai luat vreo trei sute și ceva la simularea anterioară pentru bac?
– …Sunt din Jiangsu.
Pentru o provincie de elită, unde punctajul maxim era 480, scorul ei modest de trei sute și ceva, deși sub pragul pentru o universitate de top, nu o făcea o elevă slabă.
Pan Kai începu brusc s-o respecte, iar Yan Xiaoyi spuse în șoaptă:
– Îmi dai și mie caietul tău de engleză să-l copiez?
Jiang Mu nu avea ambiții mari, nu visa la facultăți de top precum Tsinghua, Peking, Fudan sau Jiao Tong, așa că se mulțumea ușor și simțea că se descurcase bine de data asta.
Dar seara, când Jin Chao intră în baie să caute ceva și dădu peste foile cu rezultatele ei, le răsfoi și spuse:
– Vrei să te înscrii la meditații?
Întrebarea o uluiește pe Jiang Mu. Întrebă surprinsă:
– Chiar crezi că… am făcut prost?
Jin Chao zâmbi:
– Ți se pare că-i bine?
Jiang Mu simți că a fost lovită cu o mie de puncte. Toată satisfacția acumulată după ore dispăru dintr-odată.
Jin Chao era în mod natural înzestrat. În amintirile lui Jiang Mu, nu făcuse niciodată meditații, iar învățatul părea ușor pentru el. Avea timp să citească și să meargă prin magazine de machete.
Ea, în schimb, de la școala primară până în gimnaziu, fusese dusă de Jiang Yinghan la tot felul de cursuri. Învățase din greu, pierduse nopți, muncise ca să rămână în top.
Dar în fața lui Jin Chao, trebuia să recunoască: uneori, diferențele dintre oameni erau imposibil de trecut.
Se uită la uniforma pe care o purta și îl întrebă:
– Ce concurs ai câștigat ca să obții uniforma asta?
Jin Chao trase un scaun, luă un pix și rupse o bucată dintr-un ziar, spunând:
– Etapa locală a olimpiadei de fizică.
Jiang Mu își aminti ce zisese Yan Xiaoyi: doar cei care luau locurile 1–3 pe municipiu aveau trofee aurii pe uniformă.
…
Jiang Mu nu se putu abține și întrebă:
– Deci ai fost selectat?
Jin Chao dădu doar un „Mm” în răspuns.
Ea continuă:
– Și apoi ce s-a întâmplat?
– N-a mai urmat nimic.
Răspunsul lui fu scurt și categoric, în timp ce pixul îi aluneca rapid pe hârtie.
Jiang Mu se gândi la vizita lui de acum câteva zile la școală și întrebă cu prudență:
– Atunci, profesorul de fizică din anul doi…
– Era liderul echipei pentru olimpiada municipală.
Jiang Mu își aminti cum Bătrânul Zhang din clasa lor se uitase multă vreme la insigna de pe uniforma ei, rostind apoi cuvinte inexplicabile despre perseverență și determinare.
La vremea aceea, crezuse că profesorul dramatiza, dar privind înapoi, își dădu seama că acele cuvinte nu fuseseră adresate ei, ci probabil evocaseră în mintea lui imaginea fostului purtător al uniformei.
Privirea lui Jiang Mu deveni brusc serioasă. După o lungă ezitare, întrebă solemn:
– De ce… n-ai dat examenul de admitere atunci?
Pixul lui Jin Chao se opri brusc, dar doar pentru o clipă. Întoarse foaia de matematică și continuă să scrie fără să spună nimic.
Deși tăcea, Jiang Mu simțea cum din el emana o greutate apăsătoare. Liniștea ce se așternu îi confirmă că atinsese un subiect sensibil și simți brusc regretul de a fi întrebat.
Chiar când încerca cu disperare să găsească o altă temă de discuție, Jin Chao se ridică drept și îi aruncă ziarul:
– Uită-te peste astea. Întreabă dacă nu înțelegi.
Apoi ieși.
Jiang Mu privi în jos: marginile ziarului erau pline de formule – rezolvările tuturor greșelilor ei. În timp ce strângea foaia și studia metoda lui clară de rezolvare, inima i se strânse.
În noaptea aceea, își scoase uniforma și o împături cu grijă lângă pat. După ce stinse lumina, în întuneric, trofeul auriu din centrul insignei parcă încă strălucea.
Jiang Mu realiză brusc că acea uniformă nu mai era doar o piesă vestimentară, ci un trofeu al lui Jin Chao. Această haină de luptă, cu trofeul brodat, purtată acum de ea, o făcea să se simtă nevrednică, ca și cum o atenționa constant că încă nu era demnă de gloria pe care o reprezenta.
Își închise ochii, iar lumea redeveni un haos întunecat. Auzul i se ascuți, iar corpul îi păru o pană plutind în spațiu infinit. Treptat, în depărtare, apăru o lumină slabă, care se înmulți. Văzu puncte abstracte de lumină mișcătoare, desenând fascicule grandioase ce-i luminau întreaga lume. Când își deschise ochii, viitorul ei, rătăcit timp de optsprezece ani, își găsise direcția. Pentru prima dată, știa încotro trebuia să meargă.
