În aprilie 1815, pe insula Sumbawa din arhipelagul indonezian, cerul s-a întunecat, pământul a vibrat adânc, iar aerul a fost sfâșiat de o explozie colosală. Vulcanul Mount Tambora, tăcut de secole, a erupt cu o forță nemaiîntâlnită în epoca modernă – o erupție care avea să răsune până în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, nu doar în săptămânile următoare, ci ani la rând.
Tambora nu a fost o simplă erupție. A fost un cataclism de nivel VEI 7 (Indicele Explozivității Vulcanice), aproape de limita maximă pe această scară. Vârful muntelui a fost pur și simplu pulverizat – s-a prăbușit cu peste 1,5 km, iar în locul său a rămas un crater uriaș de 7 km în diametru. Aproximativ 100 de kilometri cubi de materiale – cenușă, gaze, lavă și praf – au fost aruncați în atmosferă, formând un nor dens ce a pătruns până în stratosferă.
Efectele locale au fost devastatoare: între 60.000 și 100.000 de morți în Indonezia, majoritatea din cauza foametei și bolilor ce au urmat exploziei. Însă ceea ce a transformat Tambora într-un eveniment global a fost ceața fină de cenușă și aerosolii sulfuroși, care au blocat radiația solară și au provocat o răcire bruscă a climei la nivel mondial.
Așa a început ceea ce istoria avea să numească „anul fără vară”. În 1816, anotimpurile au luat-o razna. În America de Nord, în special în nord-estul Statelor Unite și în Canada, ninsorile din iunie și înghețurile din iulie au compromis complet recoltele. În Vermont, stratul de zăpadă a atins 30 cm în plină vară. Lacurile au înghețat, iar fermele s-au transformat în câmpuri sterile.
Europa nu a fost cruțată. Recoltele au eșuat în lanț, iar foametea s-a extins rapid. În Franța și Elveția, prețurile alimentelor au crescut vertiginos. În Germania și Irlanda, mii de oameni au murit de inaniție sau boli cauzate de malnutriție. Cerul a luat o culoare stranie, cu soarele pal și roșiatic, iar apusurile – magnifice, dar amenințătoare – păreau desprinse dintr-un tablou apocaliptic.
Știința era încă departe de a explica astfel de fenomene, așa că oamenii au căutat semnificații mistice. Mulți credeau că sfârșitul lumii se apropie.
Și totuși, în acel peisaj sumbru, a încolțit un miracol al creativității. Pe malul lacului Geneva, în acea vară friguroasă, Mary Shelley, Lord Byron și Percy B. Shelley, forțați să rămână înăuntru din cauza vremii, și-au imaginat povești înfricoșătoare. Acolo s-a născut „Frankenstein” – una dintre cele mai importante opere gotice din literatură. Astfel, din cenușa unei tragedii globale, s-a înălțat o creație nemuritoare.
Erupția Tamborei a fost mai mult decât un fenomen natural. A fost o lecție despre cât de fragil este echilibrul planetei noastre, despre cât de profund suntem interconectați – de la un vulcan dintr-o insulă îndepărtată, la recoltele din Europa, până la literatura universală.
Astăzi, Tambora e un nume cunoscut mai ales în rândul geologilor, mai puțin celebru decât Vezuviu sau Krakatoa. Dar impactul său, mai ales climatic și cultural, a fost de o amploare fără precedent. Craterul său tăcut, acoperit de vegetație, rămâne o mărturie vie a forței distructive a naturii și a modului în care aceasta poate schimba nu doar vremea, ci însăși istoria omenirii.
