Feng Suige mai făcu un pas spre ea.
– I-am chemat pe toți slujitorii care se ocupă cu străpungerea lobului urechii. Chiar vrei să spui că n-ai de gând să mergi?
Yi Xiao arătă imediat spre Qin Yi, care privea deoparte.
– Nici Xiao Yi nu are urechile străpunse.
Qin Yi își acoperi grăbită urechile și strigă:
– N-am avut încă ceremonia de trecere la maturitate, e normal să nu am!
– Xiao Yi, spuse Feng Suige întorcându-se brusc către ea, îți plac cerceii de jad alb?
Fata lăsă mâinile în jos cu ezitare.
– Îmi plac.
– Dacă ea tot refuză să-și străpungă urechile, atunci, când va veni vremea ceremoniei tale, am să-ți dau perechea ei preferată…
N-apucă să-și termine vorba, că Yi Xiao scoase cu mândrie perechea de cercei din sân și îi flutură în fața lui.
– Cât timp îi țin la mine, nu poți pune mâna pe ei!
Qin Yi începu să bată din palme și râse:
– Soră, dar când dormi noaptea trebuie să-i dai jos. Atunci fratele Feng o să-i poată lua, nu?
Zâmbetul îi îngheță pe loc Yi Xiao, care îl privi stingherită pe Feng Suige.
– Xiao Yi! o dojeni acesta cu blândețe. Cine te-a învățat asemenea vorbe? Nu se cade!
Qin Yi scoase limba rușinată.
– Doar ziceam… Te rog să nu-i spui bunicului. Ah, chiar, bunicul mi-a dat ceva de făcut! Fug repede!
Făcu o plecăciune și zbură din grădină ca vântul.
Rămase o tăcere stânjenitoare. Feng Suige se apropie încet de Yi Xiao și-i rosti numele cu glas domol.
– Yi Xiao…
Tonul îi făcu pielea să se înfioare. Murmură un răspuns nesigur:
– Mmm… ce e?
Feng Suige oftă scurt, apoi rosti:
– Nu-ți mai bate capul cu prostii.
Yi Xiao întoarse capul, privind trandafirii roșii ca sângele care se legănau lângă gard.
– Nu-mi bat… doar că în ultima vreme ai dormit în birou.
– Îți pasă unde-mi petrec nopțile? întrebă el cu un zâmbet vag.
– Nu, răspunse ea, puțin încurcată. Ai făcut deja prea mult pentru mine. De multe ori, nici nu trebuie să te mai gândești la mine…
– Ce încerci să-mi spui? întrebă el, iar expresia i se schimbă treptat.
Yi Xiao îl privi.
– Poți să nu te enervezi și să mă asculți până la capăt?
Feng Suige dădu din cap, reținut.
Privirea ei rămase fixată într-un punct suspendat în aer.
– Nu vreau să zic altceva. Doar… nu lăsa prezența mea să-ți răstoarne viața.
– Ce crezi că ești tu? Și ce crezi că sunt eu? o întrerupse el, tot mai aprins. Vrei iar să-mi spui că totul a fost o joacă, fără niciun sentiment?
N-apucă să-și ducă fraza până la capăt că Yi Xiao se întoarse să plece. Fără măcar să-l privească. Feng Suige se repezi și o apucă.
– Spune-mi clar înainte să pleci!
– Feng Suige, strânse din dinți ea, încercând zadarnic să-și elibereze brațul. Dacă nu vrei ceartă, lasă-mă acum!
– Și eu îți spun că doar tu crezi că e o joacă. În viața asta și în următoarea, chiar dacă nu ai inimă, o să te fac să-ți crească una! tună el.
Yi Xiao rămase împietrită.
Văzând cum i se micșorau pupilele, inima lui Feng Suige se prăbuși. Toată furia i se topi pe loc.
– Yi Xiao… glasul i se frânse ușor, tremurând de spaimă. N-am vrut să spun asta. Ți-am promis că n-am să te forțez. Eu doar… doar…
Căuta cuvinte, dar nu-i slăbea brațul nici o clipă.
Yi Xiao zâmbi ușor.
– Suntem din lumi diferite. Știu că n-am frumusețea care să te vrăjească. Poate că doar ciudățenia mea ți-a stârnit curiozitatea.
Îi acoperi gura cu palma.
– Lasă-mă să termin… Asta e singurul motiv pe care-l pot înțelege pentru care te-ai fi îndrăgostit de mine. Dar sunt o femeie obișnuită, nu merit tot efortul ăsta. Și mai e ceva – suntem prea asemănători. Fiecare întâlnire a noastră e ca o ciocnire. O dată, de două ori – merge. Dar cât crezi că o vei mai suporta? O jumătate de an? Un an? Nu va fi mult.
– Yi Xiao, ce vrei de fapt? izbucni el, trăgându-i mâna de la gură. Nici nu-și mai amintea când se simțise ultima dată atât de neputincios.
– Nu vreau nimic, spuse ea liniștit. Am crezut că pot controla destinul, dar am înțeles că viața nu e despre ce vreau eu, ci despre ce vrea ea de la mine. Când nu mai vrei nimic… nu mai ai ce pierde.
Feng Suige îi prinse mâna cu putere.
– Dar eu vreau să-ți dau. Tot ce pot, tot ce am. Dacă vrei eternitate, ți-o dau. Dacă vrei o clipă de strălucire, te însoțesc până la pieire. Nu contează dacă nu mă crezi acum. Am să-ți dovedesc. Sunt vrednic de încrederea ta. Nu doar în viața asta – în trei vieți, în treizeci, pot să-ți dovedesc!
Ea zâmbi slab.
– Trecător și veșnic… cine poate ști până vine clipa aceea? Singurul lucru de care putem fi siguri e acum, această clipă. Nu spun că nu te cred, dar ce-mi doresc, tu nu-mi poți da.
Trupul lui Feng Suige se încordă.
– Vrei să te eliberez? Vrei să te întorci la Xia Jingshi?
– Nu m-am gândit niciodată să mă întorc la Înălțimea Sa, răspunse Yi Xiao simplu. Cât despre libertate… voiam să aștept până când Prințesa Xiyang îi va dărui un copil și legătura lor va fi stabilă. Abia atunci aveam de gând să-ți cer sau să cer Regelui…
– Nu permit! spuse Feng Suige apăsat, cu ochii scânteind. Nici dacă ar fi să mor!
– Știi, rosti Yi Xiao, fără să se ferească de privirea lui, aici toți îmi zâmbesc, dar în suflet mă urăsc. Fiecare ochi zâmbitor mă înțeapă ca o mie de ace. Ai auzit vorba aceea, „copacul cel mai înalt prinde cel mai mult vânt”? O cunosc bine.
Îi zâmbi scurt.
– Îți pun o singură întrebare. Tu, Prințul Sushei, viitorul Rege al Sushei, îți vei lua o consoartă oficială? Vei avea o regină? Vei avea trei palate și șase curți, ca orice rege?
Fiecare întrebare îl lovea ca un ciocan. Feng Suige o privea năuc. Știa și el – da, așa va fi.
Yi Xiao nu așteptă răspunsul. Poate nici nu-l voia.
– Nu mai vorbesc despre ostilitatea Regelui față de mine. Doar familiile puternice din spatele viitoarei regine și ale celorlalte țiitoare vor fi destule. Eu n-am rădăcini în Susha. Sunt singură. Sunt slabă.
– Când prezența mea va deveni o amenințare pentru ele, mă vor înlătura fără urmă. Da, tu ai singura putere care mă poate apăra. Dar poți să mă păzești clipă de clipă? Poți garanta că și atunci vei fi lângă mine așa cum ești acum?
– Eu nu am o inimă atât de largă. Tot ce vreau e să fiu cu soțul meu zi și noapte. Heh, ce să mai vorbim de trei palate – nu pot accepta nici măcar o altă femeie.
În ciuda efortului, ochii i se umeziră. Îi prinse mâna și-și rezemă fruntea pe umărul lui.
– Sunt doar un om obișnuit. Nu sunt atât de puternică pe cât crezi. Tot ce vezi la mine e o armură. Trăiesc pentru că vreau să plec din acest loc. Vreau o viață normală, să merg la mormântul mamei în fiecare an, să țin în brațe copilul Umbrei Zăpezii și al lui Ning Fei. Nu vreau să stau aici, așteptând să fiu vânată. Nu știu ce mă așteaptă în față, câte săgeți ascunse și arme reci mi se pregătesc în spate… Spune-mi… cum să supraviețuiesc?
Ochii lui Feng Suige se umeziră și ei. O mângâie ușor pe păr. Fără să spună nimic.
