Adierea serii aducea cu ea mireasmă de flori, dar Yi Xiao nu avea nici cea mai mică dispoziție să admire pavilioanele elegante și coridoarele șerpuitoare ascunse printre arborii în floare. Se simțea ca sufletul unui războinic căzut pe câmpul de luptă. Dacă l-ar fi întrebat cineva de ce nu a luptat mai cu înverșunare sau de ce nu a străpuns linia dușmanului, ar fi răspuns că înainte de moarte, s-a zbătut și a luptat cu disperare, dar n-a fost de-ajuns. Și când suflarea i s-a sfârșit, n-a mai putut decât să fie prins, iar el nu voia să fie prizonier, așa că a ales să moară cu arma în mână.
Dacă nu se putea elibera, nici ea nu putea face altceva decât să moară luptând.
Qin Yi nu mai venise, iar Feng Suige nu mai apăruse de câteva zile. Din vorbele răzlețe ale slujnicelor, Yi Xiao aflase că în ultimele zile locuia la reședința familiei Qin. Zâmbi liniștit — nu voia să datoreze prea mult, căci ceea ce datorezi în viața aceasta se plătește în cea următoare, iar în viața următoare, ea nu voia să se mai întoarcă în lumea asta.
Pași domoli se opriră la câțiva pași de ea.
– Închinăciune, țiitoare junior, rosti o slujnică, vizibil stingherită să fie singură în preajma lui Yi Xiao după întâmplarea cu Yun Yi. Domnul Qin cere o audiență…
– Nu locuiește Prințul la reședința Qin? întrebă Yi Xiao fără să se întoarcă.
– Domnul Qin dorește să o vadă pe țiitoarea junior, răspunse slujnica, sfioasă. Dacă țiitoarea junior nu dorește…
– Invită-l pe bătrânul Qin, spuse Yi Xiao ridicându-se de pe treptele de piatră și netezindu-și poalele rochiei. Slujnica nu se mișcă.
– Țiitoare junior… vizitarea demnitarilor externi ar trebui făcută în sala mare, altfel…
– Altfel ce? ridică Yi Xiao din sprânceană, ușor amuzată. Cu atâția oameni ce vin și pleacă prin apartamentele interioare, te temi că voi avea o legătură rușinoasă cu bătrânul Qin sub privirile tuturor?
Fața slujnicei se făcu albă ca varul. Căzu în genunchi și începu să se prosterneze de zor.
– Țiitoare junior, iertați-mă. Nu am vrut să…
– Nu-ți vrea nimeni viața, dădu Yi Xiao din mână cu o ușoară resemnare. Mergi repede!
În scurt timp, Qin Yu păși înăuntru, râzând cu poftă.
– Țiitoarea junior are cu adevărat un aer aparte. E pentru prima oară în viața mea când sunt primit de o nobilă în apartamentele femeilor.
Yi Xiao se înclină ușor.
– Bătrânul Qin glumește. Cum aș putea fi eu o nobilă?
Qin Yu se opri în fața ei, făcu o plecăciune și o privi cu atenție.
– Țiitoarea junior e o fire directă, așa că n-am să mă învârt nici eu în jurul cuvintelor. Am venit astăzi la cererea Prințului Feng.
– Feng Suige? întrebă Yi Xiao, ușor surprinsă. Ce joc mai pune la cale acum?
Qin Yu zâmbi cu tâlc.
– Am auzit că, acum câteva zile, Prințul și țiitoarea junior au avut un mic dezacord. Ați fi dispusă să ascultați câteva cuvinte de la un bătrân?
Yi Xiao își puse mâna pe frunte cu o expresie de regret.
– Deja regret tot ce i-am spus în ziua aceea. N-am crezut că va fugi imediat să vă povestească… și că va numi asta doar un mic dezacord?
Qin Yu surâse și se uită în jur, apoi coborî vocea:
– Țiitoarea junior ar fi interesată să țină în viitor sigiliul Împărătesei?
La auzul acelor cuvinte, inima lui Yi Xiao se strânse. Qin Yu părea liniștit, dar în privire i se citea un licăr de nerăbdare.
– Cât de multe știi din ce am spus în ziua aceea, bătrâne Qin? întrebă ea cu un zâmbet vag.
– Prințul mi-a povestit totul, spuse el cu încredere. Îngrijorările țiitoarei sunt întemeiate. Dar dacă acest bătrân spune că e dispus s-o sprijine, ar fi țiitoarea dispusă să riște?
– Risc? De ce vrea bătrânul Qin ca eu să risc? Sau, mai bine zis, ce e dispus să pună la bătaie și ce speră să câștige?
– Sunt negustor. Totul ține de judecată. Cred că țiitoarea junior are capacitatea, dar îi lipsește sprijinul. Dacă ești de acord, miza mea va fi întreaga putere, resursele și averea familiei Qin. Cât despre câștig…
Se opri puțin, apoi continuă.
– Susha a disprețuit mereu negustorii. Oricât de bogați am fi, suntem tot în rândul celor de jos. Familiile nobile ne-au exclus generații întregi – n-am avut niciodată voie să ne căsătorim în sânge politic. Așadar… acest bătrân speră să se prindă de tivul hainei țiitoarei junior, pentru a asigura temelii mai solide familiei Qin.
Văzând că ea încă părea nedumerită, Qin Yu zâmbi.
– Spus mai simplu: dacă Susha va avea o regină din rândul poporului, nimeni din curte nu va mai putea interzice alianțele între familiile politice și cele negustorești.
– Dar Feng Suige? Ce ți-a promis? întrebă Yi Xiao cu ascuțime.
– Țiitoarea are un ochi ager, răspunse Qin Yu, jenat. Prințul a promis că dacă voi reuși să-l ajut să o încoroneze pe țiitoarea junior drept regină, atunci, fie că Xiao Yi va naște fată sau băiat, familia Qin va intra în alianță prin căsătorie cu familia regală Feng.
Privirea lui Yi Xiao se răci.
– Și bătrânul Qin chiar crede că eu voi fi de acord?
– La început, credeam, recunoscu Qin Yu precaut. Dar după ce Prințul mi-a povestit cele spuse de țiitoarea junior, mi-am dat seama că am greșit cu totul.
– Și totuși ai venit, spuse Yi Xiao, ținându-și cumpătul. Sau poate că încă de la banchetul imperial, ți-am simțit sprijinul. M-am întrebat atunci ce anume dorești în schimb. Iar azi vii cu oferte care pentru mine nu înseamnă nimic, încercând să-mi cumperi promisiunea și libertatea… Nu zic asta cu dispreț. Dimpotrivă, chiar sunt curioasă – ce-ți dă ție atâta încredere? Mă poți lămuri?
– Hotărârea Prințului Feng, răspunse Qin Yu fără ezitare.
– Hotărârea?
– L-am privit crescând. Când am aflat despre toate întâmplările dintre el și țiitoarea junior, am crezut că, fiind un om orgolios, era doar dorința de a cuceri ceea ce-i era refuzat – o formă de răzvrătire față de Rege și bătrânii curții. Așa că, la banchetul de ziua lui, n-am pregătit nimic deosebit.
Yi Xiao dădu din cap, ușor.
– Dar bătrânul ăsta a înțeles între timp că Prințul e cu adevărat sincer de data asta.
– Atunci, bătrâne Qin, poți vedea și ce-a decis Yi Xiao?
– Țiitoarea junior încă nu crede, spuse Qin Yu cu un zâmbet slab. Atunci îndrăznesc să cer: dacă țiitoarea ar merge într-un anumit loc, acolo ar înțelege totul.
Yi Xiao rămase pe gânduri o clipă.
– Du-mă acolo, bătrâne Qin.
Abia ajunseră la poartă că doi oameni îmbrăcați în haine de slujitori le tăiară calea din umbră. Se înclinară în fața lui Yi Xiao, apoi se întoarseră către Qin Yu.
– Unde dorește domnul Qin să ducă pe țiitoarea junior?
Qin Yu scoase calm un obiect din sân și li-l arătă. Cei doi se înfiorară ușor și se dădură înapoi imediat.
Yi Xiao privi totul în tăcere, apoi râse rece.
– Asta face parte din hotărârea lui? Câte țiitoare junior ați mai văzut păzite astfel?
Qin Yu nu răspunse. Zâmbi și își continuă drumul.
Pe traseu, întâlniră mai mulți paznici ascunși, pe care Qin Yu îi îndepărtă cu același semn. Dar la poarta mare a reședinței princiare, un portar vânjos, cu aer de țăran, nu îi lăsă să treacă.
– Prințul a poruncit să nu ia nimeni pe țiitoarea junior cât e plecat.
Qin Yu făcu tot ce putea să-l convingă, dar în zadar. Yi Xiao observă atunci clar obiectul cu care-i alungase pe ceilalți: un jeton de aur întunecat.
– Te numești Gu Yu, nu-i așa? întrebă ea blând. Auzeam că Prințul a ales un uriaș cam prostuț drept portar și-am crezut că e o glumă… dar se pare că era adevărat. Domnul Qin nu are intenții rele, eu doar ies pentru o vreme.
– D-da, țiitoare junior, bâigui Gu Yu, învârtindu-și nervos degetele. Dar Prințul mi-a spus să am grijă de țiitoarea junior… altfel se supără!
– Atunci ce-ar fi să vii cu mine, Gu Yu? propuse Yi Xiao, aruncând o privire spre Qin Yu. Neavând altă cale, bătrânul încuviință din cap.
