Deși cei trei bărbați tunși scurt renunțaseră să mai provoace scandal la atelierul auto, nu uitaseră să treacă pe la magazinul de animale înainte să plece, cerându-i lui San Lai bani pentru vaccinul antirabic. Brațul gras al lui Da Guang avea încă urme de mușcătură de câine.
San Lai își încrucișă picioarele și răspunse leneș:
– Nu ziceați că îl respectați pe tata? Dacă fiul face prostii, tatăl răspunde. Mergeți la el.
Tatăl lui San Lai era cunoscut în Tong Gang drept cel mai vestit pierde-vară. La sfârșitul secolului trecut, reușise singur să risipească averea strânsă de mai multe generații. Deși fusese vânat de cămătari și aproape executat de tot ce însemna mafie locală, rămăsese de neclintit pe micul său teritoriu din Tong Gang. Era, într-adevăr, o figură redutabilă. Cei trei n-aveau curajul să-i ceară bani tatălui lui San Lai, așa că plecară înfrânți, cu coada între picioare.
Curioșii se risipiră treptat, iar chiar și găinile care ciuguliseră orezul împrăștiat se îndepărtară, mulțumite. Doar atelierul auto rămăsese într-o dezordine completă, atât înăuntru, cât și afară.
Ceea ce i se părea ciudat lui Jiang Mu era că, în orașul ei natal, de îndată ce două grupuri se luau la ceartă pe stradă, cetățenii cu simț civic formau numărul 110 chiar înainte să se ajungă la bătaie. Poliția apărea imediat. Dar aici, în ciuda agitației, nimeni nu chemase autoritățile.
Îl întrebă pe San Lai, uimită:
– De ce n-a sunat nimeni la poliție?
San Lai râse.
– E doar o ceartă între oameni de-ai locului. Atâta timp cât nu moare nimeni, poliția vine doar să se uite. Ce să medieze? Chiar dacă-i împacă, tot revin peste câteva zile și fac scandal din nou. Ce rost are să le pierdem vremea?
Dar Jiang Mu observase că bărbații aceia păreau să se teamă de Jin Chao. Nu înțelegea de ce ar mai fi venit să caute ceartă, dacă tot aveau frică de el. Le plăcea, oare să fie bătuți?
Văzând expresia nedumerită de pe chipul ei, San Lai trase un scăunel mic și luă o mână de semințe de floarea-soarelui, strecurând câteva și în mâna ei. Apoi explică:
– Tu crezi că au venit să se bată? Ascultă-mă bine, fără să exagerez,. Îl vezi acum pe You Jiu, mereu cu capul plecat, muncitor, cuminte, aproape trecând neobservat? Asta pentru că nu l-ai văzut pe vremea când era în liceu. Atunci…
San Lai își dădu seama brusc că vorbise prea tare. Aruncă o privire spre Jin Chao, care examina zgârieturile de pe BMW. Văzând că nu părea să fi observat nimic, San Lai coborî tonul și continuă:
– Pe vremea când era-n clasa a șaptea, nici nu se punea problema de trei derbedei. Zece să fi fost, și tot nu aveau curaj să-l provoace. Pentru că el nu ținea la viața lui, pe când ceilalți se temeau de moarte.
– Chiar și-acum, dacă ar vrea, ar putea face față singur la mai mulți. Totul ține de voință. Când au mai venit ăia de la Wan Ji să facă scandal, You Jiu nici nu s-a atins de ei, doar i-a trimis înapoi. Acum… poate pentru că s-au luat de Xiao Yang. Sau poate din cauza ta.
– Nu vin niciodată cu intenția să distrugă sau să incendieze. Strică puțin, fac gălăgie – totul ca să-l scoată din sărite pe You Jiu și să-i strice treaba.
Jiang Mu întrebă nedumerită:
– Dar de ce? Au vreo răfuială?
San Lai își îngustă ochii, cu o expresie de om care înțelesese mai multe decât arăta:
– You Jiu era tehnician senior la Wan Ji. Conducea mulți ucenici. Mulți clienți ascultau doar de el. Apoi, din cauza…
Se opri brusc. Jiang Mu se întoarse spre el, dar San Lai ocolise deja subiectul:
– Din niște motive, You Jiu a decis să plece de la Wan Ji. Iron Rooster a plecat cu el. Pentru Wan Ji a fost o pierdere mare. După ce au plecat, moralul a scăzut, au început să circule zvonuri, mulți muncitori au plecat sau s-au mutat în altă parte. După ce au deschis atelierul ăsta, o grămadă de clienți vechi i-au urmat aici. Cum crezi că s-a simțit celălalt?
Fruntea lui Jiang Mu se încruntă treptat, în timp ce San Lai continua:
– Tu crezi că derbedeii ăia vin de capul lor? Totul e orchestrat de Șeful Wan. Din invidie… și poate și pentru că mai speră să-l aducă pe You Jiu înapoi. Când era el acolo, Wan putea să plece o lună la jocuri de noroc prin Macau, și You Jiu îi ținea cele trei ateliere în picioare.
Jiang Mu nu știa de ce Jin Chao plecase de la locul în care lucrase peste trei ani, dar din frânturile povestite de San Lai înțelese că situația actuală a lui Jin Chao nu era deloc una fără griji.
Cât timp Xiao Yang și Iron Rooster făceau curat în camera de reparații, Jiang Mu începu să se simtă stânjenită doar stând. Îi întinse semințele lui San Lai și se ridică.
– Mă duc să ajut.
Jin Chao era afară, concentrat asupra zgârieturilor de pe BMW. Jiang Mu intră în camera de lucru, unde multe piese mici erau împrăștiate sub un dulap metalic. Văzând că Xiao Yang se pregătea să-l mute, se grăbi să-l ajute, dar el o privi mirat.
– N-ai să poți ridica.
Jiang Mu își suflecă mânecile.
– Hai să încercăm. Gata?
La semnalul ei, Xiao Yang își folosi toată forța. Partea lui se ridică ușor, dar partea lui Jiang Mu rămase nemișcată. Întrebă frustrată:
– Ce-i în dulapul ăsta?
Xiao Yang râse și îl chemă pe Iron Rooster. Jiang Mu se resemnă și începu să strângă alte lucruri, dar cu brațele ei subțiri și figura delicată, nu părea deloc făcută pentru munca fizică. Jin Chao aruncă o privire spre ea.
– Dacă ai avea puțin mai multă forță, ai putea muta Pământul. Nu te murdări, dă-te la o parte.
– Doar voiam să ajut, mormăi Jiang Mu.
Jin Chao puse jos un bidon de metal.
– Atunci strânge șuruburile.
Jiang Mu bănuia că Jin Chao doar îi găsise ceva de făcut, ca să-i distragă atenția. Se întoarse spre Xiao Yang.
– M-a trimis la plimbare, nu?
Cei trei băieți se abțineau cu greu să nu râdă. Xiao Yang încercă să o consoleze:
– Nu, nu… să aduni șuruburi e chiar greu. Uite la mine, dacă n-am filet în palmă, nici nu pot să le ridic.
Jiang Mu îi aruncă o privire plină de compasiune și, pe neașteptate, simți cât de importantă era sarcina ei.
Se aplecă cu grijă și începu să strângă șuruburile de pe jos. Iron Rooster izbucni în râs:
– Ce-a fost cu Xiang Zi mai devreme? Nici măcar nu-i Anul Nou și deja s-a pus în genunchi în fața fratelui You. Îmi venea să-i dau un plic roșu de doi yuani.
Xiao Yang izbucni și el în râs, în timp ce Jiang Mu, cu capul plecat, își vedea de șuruburi. Totuși, simțea o privire fixată asupra ei. Când ridică ochii, dădu de privirea grea a lui Jin Chao. Simți un fior de vinovăție. Să fi văzut Jin Chao, cumva, lovitura ei surpriză? Avea ochi și în ceafă?
Jiang Mu nu participase niciodată la o încăierare în toată viața ei, cu atât mai puțin la o confruntare în grup. Îl privi lung pe Jin Chao, cufundată în gânduri. Îl văzuse luptând în copilărie, dar era ceva complet diferit față de ce trăise azi. Pumni ca de fier, privirea de lup, asprimea dintre sprâncene făcând inima să tremure – era o parte din el pe care nu o cunoscuse niciodată.
Jin Chao o privi de câteva ori și, văzând-o tot în transă, întrebă:
– Te-ai speriat?
Jiang Mu încuviință din cap, apoi clătină ușor.
– Nu de ceilalți. De tine. Data viitoare… n-ai putea să te mai ții puțin în frâu?
Jin Chao răspunse, indiferent:
– Și cum vrei să mă țin în frâu? Să aștept să pună mâna pe tine și-abia după aia să discutăm despre viață și idealuri?
Jiang Mu lăsă capul în jos și zâmbi. Apusul colorase orizontul în portocaliu-roșiatic, iar briza ușoară de toamnă timpurie îi trecu pe la urechi. Din adâncul inimii îi urcă o senzație de siguranță pe care nu o mai simțise de când venise aici.
Micul Negru sărea pe lângă ea, dinăuntru în afară. Era un prag mic între camera de reparații și curtea din față, iar cățelul, când ieși în fugă, se împiedică și căzu pe-o parte, rostogolindu-se cu trupul lui scurt și dolofan, cele patru lăbuțe fluturând în aer, neputând să se întoarcă. Jiang Mu începu să râdă în hohote și strigă spre interior:
– Uitați-vă la câinele negru!
Xiao Yang și ceilalți se întoarseră să privească. El zise:
– N-are și el un nume adevărat? Dacă tot îl strigi mereu „câinele negru”, o să-i rămână ceva pe suflet.
Jiang Mu se întoarse spre Jin Chao. Acesta ridică ușor pleoapele și spuse:
– Nu e câinele meu.
Semn că trebuia să-i dea ea un nume.
Jiang Mu rosti aproape fără să gândească:
– Atunci să-i zicem Fulger.
Iron Rooster comentă pe loc:
– Aleargă ca o broască țestoasă. Unde vezi tu vreo legătură cu fulgerul?
Jiang Mu strânse buzele și nu răspunse. Dar Jin Chao se opri din treabă și o privi din profil. Ochii lor se întâlniră, și deși nu schimbaseră nicio vorbă, în acea clipă Jiang Mu fu sigură că Jin Chao își amintea și el acest nume.
San Lai, care crăpa semințe pe margine, se amestecă și el:
– Numele ăsta sună ca dintr-un serial kung-fu din anii ’80. Ce-i cu stilul ăsta prăfuit?
Jiang Mu și Jin Chao îi aruncară în același timp priviri ucigătoare. San Lai se strânse puțin și zâmbi cu stânjeneală:
– Bine, bine… Maestrul Fulger, cum zici tu.
Toți munciră până la apus ca să pună din nou atelierul în ordine. Cum nu mai era timp de gătit, San Lai aduse câteva farfurii cu colțunași și o chemă cu însuflețire pe Jiang Mu să mănânce prima, vârându-i bețișoarele în mână cu forța.
Jiang Mu privi colțunașii din fața ei. Nu voia să refuze bunăvoința lui San Lai, așa că luă unul și îl înmuie într-un sos. Dar înainte să-l ducă la gură, simți un miros ciudat. Ridică privirea spre San Lai, nedumerită.
– Nu e oțet?
– Sos de soia.
– Dar colțunașii nu se mănâncă cu oțet?
San Lai răspunse de parcă era cel mai firesc lucru din lume:
– Cu sos de soia se mănâncă.
Jiang Mu se uită spre Xiao Yang, care tocmai își spălase mâinile. Acesta încuviință:
– Cu sos de soia.
Se întoarse spre Iron Rooster, neîncrezătoare:
– Și tu tot cu sos de soia?
– Normal, răspunse el.
Jiang Mu nu mai mâncase niciodată colțunași cu sos de soia. Mușcă cu reținere din unul, apoi se opri brusc. Se uită din nou la el și întrebă cu voce joasă:
– Cu ce sunt umpluți?
– Cu mărar chinezesc, zise San Lai.
În sufletul ei se declanșă dezastrul.
– Nu-i mărarul un condiment?
– Nu e, replică San Lai.
Se uită spre Xiao Yang, care înfuleca liniștit, apoi spre Iron Rooster, care întrebă:
– N-ai mai mâncat niciodată?
Jiang Mu era complet pierdută. În capul ei se amestecau coriandru, anason și granule ciudate de condimente. Nici nu mai știa ce gust avea ce mesteca.
Jin Chao veni în câțiva pași, luă colțunașii din fața ei și îi împărți între Xiao Yang și ceilalți. Se aplecă ușor spre ea.
– Ce vrei să mănânci?
Jiang Mu răspunse încet:
– KFC sau McDonald’s.
Apoi simți imediat vinovăție. Ceruse ceva atât de nepotrivit, mai ales după o zi în care toți munciseră din greu și se mulțumeau cu ce aveau. Arătă spre colțunași:
– De fapt, sunt buni și ăștia…
Jin Chao râse scurt și îi spuse lui Iron Rooster:
– Dă-mi cheile tale.
Se urcă pe motocicleta lui și, după cincisprezece minute, se întoarse cu o pungă de KFC. Mirosul de pui prăjit o făcu pe Jiang Mu să realizeze cât de flămândă era de fapt.
Jin Chao trase un scaun și se așeză în fața ei, urmărind-o cum lua înghițituri mici din burger. Își coborî privirea, gânditor. Când își termină porția de colțunași, Jiang Mu abia mâncase jumătate din burger. Ritmul ei calm îi aminti de copilărie – pentru ea, mâncatul era mai greu decât urcatul pe munte. De multe ori se enerva și-i dădea el să mănânce, altfel o ținea din orez cald în orez rece.
Gândindu-se la asta, privindu-i acum chipul delicat și pielea palidă, un zâmbet aproape imperceptibil îi trecu pe buze. Parcă o crescuse el, bucată cu bucată.
După ce Xiao Yang și ceilalți terminară de mâncat, se adunară în jurul mesei la povești. Jin Chao aruncă o privire spre Jiang Mu.
– Cu stilul tău de a mânca, mai vrei să stai singură? Comanzi livrare în fiecare zi?
– Măcar n-o să mor de foame, răspunse Jiang Mu.
Jin Chao își aprinse o țigară și rosti:
– Mai ai examenul de admitere de dat. Nici anul trecut n-am înțeles exact ce s-a întâmplat cu sănătatea ta. Vrei să treci din nou prin asta? Chiar dacă mâncarea de-acasă nu e pe gustul tău, tot e mai bună decât ce găsești pe-afară. Noi, aici, suntem bărbați obișnuiți – mâncăm când apucăm. Cum vrei să-ți ții alimentația sub control cu stilul ăsta de viață? Stai câteva zile, apoi te întorci.
Pe loc, burgerul lui Jiang Mu păru lipsit de gust. Privirea i se întristă. Xiao Yang și Iron Rooster tăcură și ei. Văzând că discuția revenise în același punct, San Lai bătu masa cu palma.
– Hai că nu-i mare lucru. Mâine cumpăr o găină bătrână să ne hrănim surioara. N-o să lăsăm copilul să sufere.
Jin Chao îi aruncă o privire tăioasă, dar nu răspunse. Se întoarse la muncă. San Lai se aplecă spre Jiang Mu și îi șopti:
– Vrei să-l vezi plecând capul?
Privirea lui Jiang Mu tresări o clipă și se întoarse spre el. San Lai își mângâie bărbia nebărbierită, iar în ochii lui se citea un calcul tăcut.
După ce toți terminară de mâncat, Xiao Yang strânse masa. San Lai o scoase afară pe Xi Shi, cățeaua lui, să-și facă nevoile, dar zăbovi intenționat în prag.
– Surioară, am o cameră la etaj. Dacă vrei, poți sta la mine.
Jiang Mu intră în joc:
– Serios? Cât e chiria?
Pe când vorbea, îl privi cu coada ochiului pe Jin Chao, dar acesta nu dădea niciun semn. Continua să lucreze cu capul plecat.
– Uite cum facem, zise San Lai. Dacă mă iei ca frate, îți plătesc eu toate utilitățile. Tu dai doar ceva simbolic.
Jiang Mu se ridică.
– Atunci hai să vedem camera.
Se îndreptă spre magazinul lui San Lai. Acesta se rezemă de balustrada stâlpului de iluminat și începu să bată cu degetul în aer – o dată, de două ori… Când bătu pentru a treia oară, Jiang Mu deschise ușa magazinului. Degetul lui San Lai rămase suspendat, iar Jin Chao trânti unelte pe masă, se îndreptă de spate și spuse:
– Vino încoace.
Un zâmbet scurt îi tresări pe buze lui Jiang Mu, dar când se întoarse, fața îi reveni la o expresie cuminte. Se apropie ascultătoare de Jin Chao. El nu spuse nimic. Doar își scoase mănușile, ridică mâna și, cu un gest apăsat, o întoarse și o împinse înapoi în atelier.
Înainte să urce în cameră, Jiang Mu se întoarse în fugă și îi făcu o grimasă jucăușă lui San Lai, care îi răspunse dintr-o clipire. Jin Chao îl fulgeră din priviri.
După ce silueta lui Jiang Mu dispăru complet în spatele ușii, San Lai spuse rar:
– Mai bine nu mai zici lucruri din astea. Femeile sunt sensibile. Cine înțelege, știe că n-ai vrea s-o lași să ducă o viață grea cu tine. Dar cine nu înțelege, o să creadă că vrei să o alungi. Și dacă plânge noaptea, tu o să te ții cu mâinile de cap.
Jin Chao își puse mănușile la loc și răspunse cu glas scăzut:
– Cu cât știe mai puțin, cu atât mai bine. Cu cât stă mai mult, cu atât va fi mai complicat.
Zâmbetul lui San Lai se șterse. Nu mai zise nimic.
De cum intră în cameră, Xiao Yang și Iron Rooster se retraseră instinctiv din zona de odihnă. Jin Chao nu mai intră să facă duș în seara aceea. Pe când Jiang Mu își pregătea ghiozdanul, îl zări pe Jin Chao cu părul ud și hainele schimbate – probabil făcuse duș la San Lai, doar ca să evite…inconvenientul.
Fulger era încă prea mic și avea nevoie de lapte, așa că fusese trimis înapoi la Xi Shi. Până când Jiang Mu își pregătise patul, atelierul era gol, iar ușa rulantă fusese trasă și încuiată. În camera ei, întinsă pe pat, se tot foi, incapabilă să adoarmă.
Din colțul ochiului, tot zărea mișcarea ușoară a perdelei, care, în spațiul închis, părea neliniștitoare. Se uită din nou spre ea – dincolo se afla zona de odihnă, iar după geamul acelei zone era camera de reparații, goală și întunecată. Ziua, cu oameni intrând și ieșind, nu părea nimic, dar noaptea, cu reflexiile din sticlă, totul căpătase o atmosferă apăsătoare. Încercă să nu mai privească afară, dar ochii îi erau trași iar și iar spre perdeaua care se mișca ușor. I se făcea pielea de găină. În subconștient, o imagine începu să prindă formă – o femeie în alb, în fața oglinzii din zona de odihnă, iar la fiecare bătaie a perdelei, o pereche de ochi o urmărea în tăcere.
Gândurile de felul acesta, odată pornite, se transformau în coșmaruri fără control.
După ce se chinui o vreme, Jiang Mu scoase telefonul și deschise conversația cu Jin Chao pe WeChat. Tastă: Ai adormit?
Trimise mesajul și rămase cu ochii ațintiți spre ecran, așteptând să apară indicatorul de scriere. Dar, oricât de aproape își ținea ochii de telefon, nimic nu apăru.
Deodată, o voce se auzi de dincolo de perdea.
– Ce-i? Te doare iar burta?
Jiang Mu tresări și se ridică brusc în capul oaselor, privind spre umbra care stătea dincolo de perdea. Tremura.
– De unde-ai apărut?
Jin Chao aprinse lumina din zona de odihnă.
– Din spate.
– Ce spate?
– …E un geam deasupra capului tău.
Jiang Mu se ridică din pat. Observase jaluzeaua de deasupra, dar fusese trasă. Când o deschise cu degetele, văzu o magazie în spate, plină de lucruri aruncate peste tot. Nu se putu abține să întrebe:
– Ai fost acolo tot timpul? Ce făceai?
– Lucram peste program.
Atunci Jiang Mu își aminti că și noaptea trecută, când îl strigase în vis, Jin Chao venise imediat. Crezuse că fusese în atelier, dar, de fapt, lucrase în spatele camerei ei. Atât de aproape… doar o fereastră între ei. Din fericire, nu vorbise singură aiurea, că altfel…
Jin Chao rămase dincolo de perdea.
– Ce s-a întâmplat?
Jiang Mu trase jaluzeaua la loc. Nu putea să-i spună că se speriase de o perdea care se mișca, de reflexii în geam și de întunericul din atelier. Așa ceva nu se spune. Așa că, cu un aer hotărât, zise:
– Vreau apă.
Jin Chao ridică perdeaua și privi spre sticla de apă minerală de pe noptieră. Jiang Mu o zări și ea cu coada ochiului și adăugă repede:
– E rece. Mi se face rău la stomac dacă beau apă rece.
Jin Chao lăsă perdeaua la loc și ieși cu fierbătorul. În curând, îl puse în priză și trase un scaun lângă el, așteptând în tăcere ca apa să fiarbă.
Se încălzi repede. Jin Chao turnă apă călduță într-un pahar de hârtie și i-l întinse. Jiang Mu, în pijamaua ei deschisă la culoare, cu guler și nasturi, stătea pe pat. Din unghiul în care se afla, Jin Chao putea să zărească dantela albă de la colțul gulerului. Își ridică imediat privirea, evitând să privească mai mult, în timp ce Jiang Mu sorbea încet, încet, ca o pisică, furând priviri spre el.
Când nu mai rezistă, Jin Chao întrebă:
– Ai de gând să-l bei până dimineață?
Jiang Mu nu avu de ales decât să-i întindă paharul. Jin Chao îl privi – era încă mai mult de jumătate plin. Nu părea deloc însetată.
Ridică o sprânceană și se întoarse să plece. Jiang Mu îl urmărea din priviri și mormăi:
– Pleci?
Jin Chao se întoarse. Părul ud îi atârna pe umeri, iar privirea lui întâlni ochii umezi și rugători ai fetei. Atunci întrebă:
– Ce te-a făcut să te tunzi?
Jiang Mu răspunse sincer:
– Mi-a fost teamă că toate substanțele nutritive se duc la păr și n-o să-mi mai meargă mintea.
Jin Chao o privi din nou, cu silueta ei mică și firavă, și la colțul ochilor îi înflori un zâmbet. Se întoarse și ieși. Jiang Mu îl văzu stingând lumina din zona de odihnă. Crezuse că plecase, dar prin fanta perdelei se zări o lumină slabă de telefon. În locul reflexiei în geam, putea vedea acum silueta lui Jin Chao, cu picioarele lungi întinse pe masă, jucându-se în liniște pe telefon. Nu dădea semne că ar fi de gând să plece.
Jiang Mu răsuflă ușurată și se întinse din nou. Privind tavanul întunecat, rosti:
– Profesorul Ma te place, nu? Cum m-a văzut, mi-a zis să învăț de la tine. Cică ai intrat în primii zece pe clasă chiar și cu brațul drept dislocat. Cum ai reușit? Poți să scrii cu stânga? N-am știut că ești stângaci. Țin minte că, atunci când erai mic, mama se chinuia să te facă să mănânci cu dreapta. Nu te corectase până la urmă?
Jin Chao reduse volumul jocului la minim și o ascultă tăcut. Noaptea era liniștită, somnul nu mai venea, iar vocea aceea moale, cu accent sudic, nu o mai auzise de mult. De când venise aici, aproape că uitase cum suna. Acum, auzind-o din nou, i se părea că timpul se rostogolise înapoi, înapoi, spre vremurile când totul curgea încet, iar viața era simplă.
Nu spuse nimic. Doar asculta. Ca și cum, atâta timp cât nu o întrerupea, ea avea să continue să vorbească. Frazele ei erau pline de particule, pronunția adormită îi îmblânzea fiecare cuvânt. Fiecare sunet era cald și dulce, ca un cântec de leagăn într-o noapte de toamnă, care învăluia încet neliniștea din inima lui.
Până când Jiang Mu se opri, căscă și mormăi:
– Mă asculți? Nici nu răspunzi…
În cameră se făcu liniște pentru câteva secunde. Apoi, lumina telefonului de dincolo de perdea se stinse brusc, iar vocea lui Jin Chao se auzi, joasă:
– Când ai aflat?
Tăcere. O tăcere grea, nemișcată. Jiang Mu înțelese imediat la ce se referea – la faptul că între ei nu exista nicio legătură de sânge.
După mult timp, răspunse:
– Înainte să vin aici.
Alte câteva clipe de liniște. Apoi el întrebă:
– Ce-ai simțit când ai aflat?
Jiang Mu se întoarse cu fața spre peretele interior. Genele îi tremurau, iar mâna i se încleșta pe marginea păturii. Își închise ochii fără să spună nimic.
