De curând, Jin Xin începuse să meargă la școală, deși o făcea cu intermitențe și părea complet lipsită de interes pentru învățătură. La un test pe unitate, Jiang Mu auzise că luase doar 36 de puncte la matematică. Deși nici Jiang Mu nu fusese vreodată prea bună la matematică, această comparație o făcea să se simtă o mică genială – cel puțin când avea vârsta lui Jin Xin, mai reușea să ia și note de zece.
La început, Jiang Mu crezuse că fetița avea poate vreo dificultate de învățare, dar nu dură mult până descoperi că nu era cazul. Când Jiang Mu nu era acasă, Jin Xin se juca liniștită cu tableta educațională, dar de față cu Jiang Mu o trântea ostentativ pe jos. Uneori, Jiang Mu îi cumpăra gustări și ei, dar Jin Xin nu arăta nicio urmă de recunoștință. Respectând principiul de a păstra distanța, Jiang Mu ajunsese s-o trateze ca pe aer și, cu timpul, renunțase să mai încerce să interacționeze.
În ce-l privea pe Jin Chao, intenționase să vorbească cu Jiang Mu, dar o urgență neașteptată îi amână planurile. Înainte să poată interveni în acea presupusă relație, Tong Gang fu lovit de o furtună neașteptată.
Sâmbăta aceea, școala se termină mai devreme. Jin Qiang nu se întorsese încă de la muncă, iar Zhao Meijuan primise un telefon imediat după ce Jiang Mu ajunsese acasă, chemând-o undeva.
Nu trecu mult până ce fulgere violente brăzdară cerul nopții. Jiang Mu, așezată la birou, tresări speriată. Când ridică privirea, mai multe tunete puternice se auziră, făcându-i părul să se ridice. Se temea de tunete – încă de înserarea aceea ploioasă, de acum nouă ani, când tatăl ei plecase de acasă împreună cu Jin Chao. De atunci, astfel de nopți furtunoase o făceau mereu neliniștită.
Își aminti însă că Jin Xin era încă acasă. Lăsă jos stiloul și ieși din cameră. O veioză mică lumina sufrageria, dar Jin Xin nu era nicăieri. O strigă de două ori, fără răspuns. Verifică bucătăria și o găsi pe Jin Xin ghemuită sub masa din sufragerie. Deși fetița i se părea bizară, văzând-o strânsă acolo, încolăcită, lui Jiang Mu i se înmuie inima. Se apropie și îi spuse:
– Nu-ți fie frică, hai afară.
Tocmai când se apleca, zări din colțul ochiului tableta educațională rămasă pe masă. Ecranul era aprins, arătând întrebări de dificultate ridicată. De obicei, răspunsurile corecte aduceau steluțe care deblocau jocuri.
Ce era intrigant era faptul că Jin Xin, care pretindea că nu știe să adune 4+7, ajunsese deja la nivelul doisprezece din caietul de clasa a doua. Uimită văzând cronometrul activ pe ecran, Jiang Mu o trase cu forța pe Jin Xin de sub masă și îi arătă tableta.
– Tu ai rezolvat problemele astea?
Jin Xin puse mâna pe tabletă cu o panică bruscă și, luând-o complet prin surprindere pe Jiang Mu, o izbi de perete. Se auzi o bubuitură surdă, iar ecranul se sparse. Jiang Mu o privi uluită.
– Ce faci?!
Când Jin Xin o luă la fugă, furia lui Jiang Mu explodă. O prinse de braț și o apăsă pe umeri, rostind printre dinți:
– Știi să rezolvi problemele astea. De ce te prefaci că nu poți? De ce nu vrei să iei note bune? De ce nu vrei să mergi la școală?
Jin Xin nu-i răspunse, ci începu să se zbuciume violent. Pentru o fetiță de opt ani, avea o forță de invidiat. Jiang Mu, care nu era într-o formă fizică prea bună, începu să transpire abundent. Unghiile lui Jin Xin îi zgâriaseră mâinile până la sânge. Simțind cum o apucă crampe abdominale, Jiang Mu strigă:
– Știe maică-ta că ești așa? O să-i spun!
La pomenirea numelui Zhao Meijuan, ochii deja mari ai lui Jin Xin se aprinseră într-un mod straniu. Îi călcă cu toată forța piciorul lui Jiang Mu, care urlă de durere. Jin Xin se smulse și fugi în cameră, trântind ușa.
Șchiopătând până la ușă, Jiang Mu încercă clanța, dar era încuiată. Bătu cu pumnii în ușă.
– Nu te mai ascunde! Ieși afară!
După câteva minute de bătut fără răspuns, o furie inexplicabilă îi urcă din stomac în piept. Genunchii îi cedară, se rezemă de perete, apoi simți o revărsare caldă în abdomenul inferior. Se târî până la baie, apoi fugi înapoi în cameră, își luă telefonul, cheia și umbrela, ieșind în noaptea udă spre cel mai apropiat magazin.
Pe drum, vântul îi întorcea umbrela iar ploaia îi biciuia fața, blurând toate reclamele. Miopia ușoară nu o încurca în mod normal, dar în noaptea aceea neagră și udă, fiecare pas devenea o luptă.
Udată leoarcă, alergă aproape tot drumul, căută vreo cincisprezece minute până găsi un magazin. După ce cumpără ce avea nevoie, mai stătu încă cincisprezece minute sub streașină, apăsându-și abdomenul dureros și privind ploaia fără oprire. Trase aer adânc în piept, apoi o luă din nou la fugă prin ploaie, înapoi spre casă.
Când ajunse în sfârșit în complexul rezidențial, văzu două mașini de poliție și o autospecială de pompieri parcate în curte, iar mulți oameni stăteau în ploaie. Neștiind ce se întâmplase, Jiang Mu se îndreptă spre blocul lui Jin Qiang, dar zări banda galbenă de poliție. Inima i se strânse când auzi o voce cunoscută țipând:
– O să mă omori într-o zi!
Urmărind vocea, o văzu pe Zhao Meijuan aproape în transă, ținută de doi polițiști. Toți priveau în sus. Jiang Mu ridică umbrela și, când privi în sus, o scăpă din mână, la fel și punga de plastic. Prin ploaia torențială, o siluetă mică se vedea pe balconul de la etajul cinci – călcâiele lui Jin Xin erau complet în afară, iar mâinile abia se mai țineau de balustradă. Cu ploaia și vântul acelea, putea cădea în orice clipă.
Sângele i se urcă în cap. Împinse oamenii din cale, dar poliția o opri. Cu ochii mari de groază, privea fix silueta de sus. Câțiva pompieri urcau deja în fugă pentru a ajunge la balconul vecin.
Jos, alții desfășurau perna de salvare. Scena era haotică: ploaia, țipetele, comenzile pompierilor, sirenele ambulanței – totul o amețea.
Privea fără să clipească, în timp ce pompierii legați în centuri de siguranță ieșeau pe balconul vecin. Dar chiar când erau pe punctul de a o atinge, într-o fracțiune de secundă, silueta aceea mică alunecă în gol. Mulțimea țipă. Lui Jiang Mu i se întunecă vederea, inima i se opri – lumea se făcu neagră.
Mai târziu, Zhao Meijuan scăpă din mâinile poliției și alergă spre perna de salvare, în timp ce mulțimea se adună în jur. Cineva striga după doctor, altcineva după familie. Un grup în halate albe își făcu loc, iar poliția folosea megafonul să disperseze oamenii. Curând, un trup micuț fu așezat pe targă și dus în grabă spre ambulanță, un medic strigând:
– Familia, veniți cu noi!
Jiang Mu nu știa cum ajunsese în ambulanță împreună cu Zhao Meijuan. Tot drumul fusese ca într-un vis. Nu mai trăise niciodată ceva asemănător. Sau poate da, dar doar văzuse astfel de lucruri la știri. Niciodată nu văzuse cu ochii ei pe cineva căzând de la etaj. Inima îi bătea haotic, iar spaima, groaza și șocul îi făceau capul să se învârtă, iar totul din fața ochilor părea că se topește.
Jin Qiang, aflând vestea, ajunse la Spitalul Central din Tong Gang aproape în același timp cu ambulanța. Când Jin Xin fu adusă înăuntru, Jin Qiang și Zhao Meijuan îi urmară pe doctori în spital, iar Jiang Mu venea în urma lor. Picioarele nu-i mai ascultau, tremura din toate încheieturile și căzu pe scări, dar se ridică imediat și alergă să-i ajungă.
Jin Xin căzuse pe perna de salvare și era în stare de inconștiență. Imediat ce ajunse la spital, fu dusă de urgență la investigații. Medicii cerură ca un membru al familiei să rămână pentru a completa actele, în timp ce ceilalți așteptau afară.
Jin Qiang coborî în grabă la recepție, în timp ce asistentele și pacienții din hol priveau curioși, iar Zhao Meijuan, oprită în fața ușilor, își acoperi fața și începu să plângă cu hohote.
Jiang Mu stătea la câțiva pași distanță, în hol, cu apa picurându-i de pe haine pe podeaua lucioasă. Și ea privea cu neliniște spre ușile sălii de urgență.
Chiar atunci, de parcă își aminti brusc ceva, Zhao Meijuan se întoarse cu o privire furioasă spre Jiang Mu. Se apropie cu pași apăsați și se opri în fața ei.
– De ce ai lăsat-o singură pe Xin Xin acasă? Unde ai fost?
Unde fusese? Nu putea spune în fața atâtor oameni că ieșise să-și cumpere absorbante. Dar tăcerea ei doar îi stârni și mai tare furia lui Zhao Meijuan.
– Te-ai întâlnit cu băiatul ăla, nu-i așa? Fugeai noaptea pe afară, n-ai pic de rușine? Dacă pățește ceva Xin Xin, să nu te mai prind în casa asta!
Privirile acuzatoare din jur o loveau ca niște palme. Jiang Mu nici nu mai înțelegea ce spune Zhao Meijuan. Tot ce simțea era că luminile din hol i se învârteau în fața ochilor și că avea un singur gând: voia să plece. Să-și ia imediat un bilet de întoarcere spre Suzhou. Deși nu mai avea pe nimeni acolo, voia să plece. Nu voia să mai rămână aici nici măcar o clipă.
O siluetă apăru în grabă din capătul coridorului. Văzând că Jiang Mu nu răspundea, Zhao Meijuan își pierdu cumpătul. Își ridică mâna și o împinse puternic înapoi. Picioarele lui Jiang Mu erau moi, fără vlagă, iar corpul i se prăbuși necontrolat spre perete. O mână o prinse din aer – spatele i se opri într-un braț. Ridică privirea și îl văzu pe Jin Chao. Ținea o umbrelă neagră, sprâncenele încruntate, și o trase ușor deoparte. Făcu un pas înainte și spuse:
– Destul. Cum e Xin Xin?
Zhao Meijuan plângea în hohote, repetând că Jin Xin sărise, că dacă pățea ceva, nici ea n-ar mai avea pentru ce să trăiască. Expresia lui Jin Chao era înăsprită, în ochii lui licărea o lumină întunecată cum Jiang Mu nu mai văzuse niciodată. O privire care o făcea să se teamă să se apropie.
Curând, Jin Qiang se întoarse cu actele completate, iar Jin Xin fu mutată într-un salon obișnuit. După ce ieșiră din salon, Jin Qiang și Jin Chao merseră la cabinetul medicului. Jiang Mu îi urmă până la ușă, dar se opri acolo. Dinăuntru, auzi cum medicul le spunea că fetița nu era în pericol. Căzuse, dar era vorba doar de o sperietură puternică ce îi provocase leșinul. Se trezise deja. În plus, avea o fractură ușoară la degetul arătător de la mâna dreaptă, dar fusese imobilizat și nu era grav. Starea emoțională însă era instabilă, iar familia trebuia să-i ofere mai multă susținere.
Când ieșiră din cabinet, Jiang Mu stătea rezemată de perete, la câțiva pași. Lampa slabă de deasupra o făcea să pară o hârtie udă, gata să fie luată de vânt. Poate și pentru că era udă leoarcă, părea de-a dreptul fragilă.
Jin Qiang oftă și îi spuse lui Jin Chao:
– Probabil e speriată și ea. Du-o pe Mu Mu acasă.
Apoi se apropie de Jiang Mu și o bătu ușor pe umăr.
– Du-te acasă, aici e în regulă acum.
După ce plecă, Jiang Mu rămase cu capul în pământ. O umbră căzu peste ea, blocând lumina holului. Simți apropierea caldă a lui Jin Chao, dar nu îndrăzni să-l privească.
De aproape, Jin Chao îi văzu fața palidă și brațele încolăcite în jurul trupului, încă tremurând.
– Ți-e frig? – întrebă el.
Ea nu răspunse. El spuse:
– Hai cu mine.
Dar ea tot nu se mișcă.
El se întoarse și plecă, iar căldura din fața ei se risipi. Jiang Mu se întoarse speriată după el, iar el se opri după câțiva pași, privind-o din nou.
În coridorul gol, în noaptea tăcută, ochii lui nu aveau nici căldură, nici lumină. Erau goi, reci, întunecați.
