Grupul ajunse curând la reședința Prințului Comandant. Văzându-l pe Xia Jingshi sosind în persoană, gărzile se arătară surprinse și se grăbiră să-i anunțe prezența. Fără să-i bage în seamă pe Ning Fei și Xiao Weiran, care îl urmau îndeaproape, Xia Jingshi străbătu grădina cu pași repezi spre micul salon floral, cu o ușurință și o siguranță ce trădau familiaritatea—această reședință era darul său pentru Yi Xiao, iar ea nu schimbase nicio cărămidă, nicio placă de pe ziduri.
În amintirea lui, Yi Xiao fusese mereu veselă ca un bărbat, iute și ascuțită pe câmpul de luptă, asemenea unei fiare sălbatice eliberate din cușcă. Însă firea ei directă o făcea adesea să se ciocnească de ceilalți generali, motiv pentru care o ținuse întotdeauna aproape. Totuși, acea ultimă întâlnire, în urmă cu patru ani, când Yi Xiao fusese rănită de o săgeată, acea expresie chinuită și silueta tăcută descrisă de Xiao Weiran, privind cerul, îi erau complet străine.
La acest gând, inima lui Xia Jingshi tresări ca apa străpunsă de o piatră. Patru ani fuseseră de ajuns ca acei ochi uimiți și dureroși să i se întipărească adânc în suflet, destul cât să—îngheță pe loc. Yi Xiao zăcea pe jumătate întinsă pe un divan, cu părul ud și desfăcut, iar roba largă îi lăsa să i se zărească degetele rozalii. Înainte să-i poată distinge bine trăsăturile, ea se ridică deja și porni spre el, pas cu pas. Trupul ei păstra mireasma unei băi recente, iar fiecare por de piele, fiecare respirație emana o atracție ce-i tăia răsuflarea.
– Înălțimea Ta, a trecut mult timp.
Xia Jingshi răspunse calm, cu un „Mm,” dar făcu un pas înapoi, aproape lovindu-se de taburetul brocat de lângă masă.
– Deci totuși ți-ai amintit să te întorci?
Yi Xiao își strânse buzele, o urmă de batjocură apărându-i în priviri.
– A trecut ceva timp de când ne-am văzut ultima dată. Cum se face că Înălțimea Ta e tot atât de rece? Să fie oare pentru că nu am murit la fundul acelei prăpăstii?
Xia Jingshi zâmbi ușor.
– Dacă te-am arunca într-o haită de lupi, ai fi singura care ar mai rămâne în viață. Lucrul ăsta îl știu de ani de zile.
– Ce primire deosebită!
Xueying, care trăsese cu urechea din odaia alăturată, nu se mai putu abține. Ieși și îl privi pe Xia Jingshi din cap până-n picioare.
– Arăți cât de cât acceptabil, dar sufletul ți-e jalnic—Yi Xiao, n-ai gusturi deloc.
Fața lui Ning Fei, deja încruntată la apariția ei, se întunecă și mai tare. Se ridică brusc:
– Cum poți să te numești o domniță bine crescută? Nu doar că tragi cu urechea la conversația gazdei, dar vorbești și atât de lipsit de respect. Știi cine e persoana pe care o jignești?
– Tatăl meu m-a învățat să mă port diferit cu oameni diferiți. În fața unui adevărat gentleman, mă port ca o doamnă. Cu unul ca tine, nici măcar nu-mi pierd vremea cu politețuri! Cât despre omul ăsta, știu doar că e cel care a împins-o pe Yi Xiao să sară de pe stâncă acum patru ani—nu-mi pasă ce rang sau poziție are. Când murim, toți ne prefacem în noroi. Cu ce ar fi el altfel decât mine sau tine?!
Îi vorbi lui Ning Fei în față, cu agresivitate. Acesta rămase fără replică, doar scrâșnind din dinți de furie.
Privirea lui Xia Jingshi se opri asupra lui Xueying. Întrebă calm:
– Cine este aceasta?
Xiao Weiran se înclină grăbit:
– Înălțimea Ta, aceasta este singura fiică a Maestrului Ling Yuguang, pe nume Ling Xueying.
Xia Jingshi ridică o sprânceană, surprins:
– Deci e fiica fratelui Ling.
– Hei! – Xueying își întoarse imediat mânia spre Xia Jingshi. – Cine e fratele tău? Nu încerca să te apropii!
Xia Jingshi râse ușor:
– Nu doresc să mă cert cu tine. Fie că mă crezi sau nu, întreabă-ți tatăl acasă. După rânduiala veche, ar trebui să-mi fii nepoată.
Xueying scoase un țipăt înfundat de frustrare, întrerupându-l.
– Nu cred așa ceva! Îi voi scrie imediat tatei!
Spuse asta, își ridică poalele rochiei și fugi afară.
Văzând-o plecând, Ning Fei răsuflă adânc și izbucni în râs:
– Înălțimea Ta e cu adevărat isteață. Dacă știam că o putem alunga spunând că-i ești unchi, aș fi…
Dar Xia Jingshi încruntă sprâncenele și o privi pe Yi Xiao.
– Ce-am spus e adevărat. Dar cum se face că n-am știut niciodată că Yi Xiao locuiește cu fiica fratelui Ling?
Yi Xiao îl privi nevinovată:
– Nu mă mir că unchiul Ling îmi spunea mereu să învăț să renunț. Se pare că până și el cunoștea nestatornicia Înălțimii Tale.
La auzul acestor cuvinte, răsuflarea lui Xia Jingshi se opri pentru o clipă. Apoi o privi adânc și întrebă calm:
– Îți aduce alinare să mă rănești cu vorbele?
Cuvintele lui blânde o loviră ca un pumn greu, iar fața i se albise într-o clipă.
Văzându-i tulburarea, Xia Jingshi continuă și mai liniștit:
– Spunând așa ceva… nu te rănești și pe tine?
Într-o clipă, expresia lui Yi Xiao se schimbă din nou.
– Inima care putea simți durerea s-a prefăcut demult în noroi putred, alături de Yi Xiao cea de acum patru ani, hrănind viermii sub pământ. Cea de acum, oricâte dureri ar simți, le va lăsa să se stingă în fum, odată cu un zâmbet, așa cum îmi este și numele.
– Să se stingă în fum?
Privirea lui Xia Jingshi trecu peste capul ei, către fereastră. Fără să-și dea seama, se înserase. Lumina apusului, aurie și tăioasă, se strecura în cameră asemenea unor săbii. Ning Fei și Xiao Weiran se retrăseseră în tăcere, lăsându-i singuri pe cei doi.
Întorcându-se, Xia Jingshi ridică arcul de argint așezat pe masă și întrebă calm:
– Dacă nu mai ești Yi Xiao de altădată, de ce te-ai întors?
– M-am întors, firește, pentru tine.
Yi Xiao ridică ușor capul, colțul buzelor arcuindu-se într-un zâmbet abia schițat.
– Vreau să știu dacă, după patru ani, ți-aș mărturisi din nou ce simt, m-ai respinge iar?
Xia Jingshi o privi în tăcere.
– Și dacă te-aș respinge?
Privirea ei se încrucișă cu a lui, limpede ca o apă de izvor, ca și cum i-ar fi pătruns direct în inimă.
– Dacă m-ai respinge din nou, m-aș întoarce la Pingling. Drumurile noastre s-ar despărți pentru totdeauna. M-aș mărita cu un bărbat care mă prețuiește, aș încerca cu toată puterea să-l iubesc și i-aș dărui mulți copii. Iar peste ani, poate i-aș pomeni întâmplător despre tine—i-aș spune că ai fost o greșeală a tinereții mele, o glumă nesărată din viața mea. Te-aș uita și nici nu te-aș mai recunoaște… Înălțimea Ta, e acesta răspunsul pe care îl aștepți?
Cu fiecare cuvânt rostit de Yi Xiao, inima lui Xia Jingshi bătea tot mai neregulat. Totuși, ca într-un vis, se auzi spunând calm:
– Așa este. E mai bine așa.
Da, era cel mai bine. Nu asta își dorise?
Contrar așteptărilor lui, Yi Xiao nu se supără. Vorbi la fel de liniștit ca și el:
– Foarte bine. Atunci îmi voi strânge lucrurile și plec. Arcul de argint a fost un dar de la tine, ți-l înapoiez azi.
Strângând din dinți, suprimând neliniștea ce-i urca în piept, Xia Jingshi forță un zâmbet:
– Nu… ai vrea să mai rămâi câteva zile?
Yi Xiao porni spre odaia dinăuntru, fără să se întoarcă:
– Și dacă aș mai rămâne… ți-ai schimba părerea?
Nu putu răspunde.
Bagajul lui Yi Xiao era simplu, doar un săculeț mic. Trecând pe lângă el, se opri pentru o clipă și întrebă cu un oftat:
– Înălțimea Ta, spune-mi sincer: în acești patru ani, mi-ai… dus vreodată dorul, măcar o dată?
Mintea lui Xia Jingshi vuia. Mușcă din limbă, se împotrivi clipei de slăbiciune, dar în cele din urmă cedă și rosti, resemnat:
– Din moment ce Xueying e pentru prima dată în Luocheng, dacă nu te grăbești, rămâi câteva zile și însoțește-o în locul meu!
Imediat ce spuse asta, simți că sună forțat, așa că își coborî capul și, fără să-i mai arunce vreo privire, ieși în grabă din încăpere.
Yi Xiao se așeză lângă Xueying și o trase ușor, cu un strop de îngrijorare:
– Nu te doare pieptul dacă stai întinsă așa de atâta timp?
– Ți-ai pus inima pe el?
Xueying nu se mișcă, zăcând delăsată pe canapea, cu voce slabă ca un fir de ață. De când primise răspunsul tatălui ei, stătea în acea poziție de aproape două ceasuri.
Oricine ar fi înțeles, până acum, că Xia Jingshi nu avea de gând să o lase pe Yi Xiao să-i fie gazdă. Îi ceruse fățiș lui Ning Fei și Xiao Weiran s-o însoțească prin cetate, dar în realitate o ținea deoparte. Răspunsul tatălui ei o dărâmase de tot—Xia Jingshi era cu adevărat prieten apropiat cu tatăl ei, în ciuda diferenței de vârstă. Iar dacă Yi Xiao ajungea într-o zi să se căsătorească cu el, nu cumva ar fi fost nevoită să-i spună… „mătușă”?
Ce nedrept, nu voia să coboare o generație fără rost, așa că…
– Yi Xiao, hai să ne întoarcem la Pingling. Tânărul stăpân Lu e destul de drăguț, și are și o familie înstărită, dacă…
Se opri automat când văzu pe cineva intrând în salon și, brusc, deveni alertă.
– Iar tu?!
Fața lui Ning Fei se întunecă la fel de repede și strigă și el:
– Nici eu nu vreau asta!
– Ce anume nu vrei? – întrebă cineva din spate.
Ning Fei încremeni, uitase complet de persoana care îl însoțea, absorbit de cearta cu Xueying.
– Nimic, Înălțimea Ta. O duc chiar acum pe domnița Ling afară.
Se repezi spre canapea și o ridică fără prea multă delicatețe.
– Hai, te duc azi la cumpărături!
Înainte ca Xueying să mai poată protesta, fusese deja târâtă afară de el.
