– Pe ei? întrebă Yi Xiao, încă nedumerită, zâmbetul stingându-i-se treptat.
– Da, pe ei. Pe toți acei demnitari de rang înalt, civili și militari… chiar și pe Regele-Tată, încuviință hotărât Feng Suige. – Pentru că dacă ajung Rege, te voi proclama Regina în chiar ziua încoronării mele.
Chipul lui Yi Xiao se înăspri pe loc. Un zâmbet batjocoritor i se încolți pe buze.
– Să îngenunchez de pe acum și să-ți mulțumesc?
– Ascultă până la capăt, rosti el în grabă, fără să pară atins de furia ei. – M-am gândit mult la ce mi-ai spus atunci. Orice s-ar întâmpla, nu te voi lăsa să te întorci la Jinxiu. Vreau să rămâi lângă mine. N-am găsit o cale mai bună de a-mi arăta inima, dar sper că poți vedea măcar o fărâmă din sinceritatea mea.
– Lângă tine? Ca să mă joc zilnic cu arcul și să port dueluri verbale cu tine? replică Yi Xiao cu o răceală nemiloasă. – Asta nu e o rugăminte, e o decizie anunțată. Și dacă doar îmi transmiți ce ai hotărât, de ce mai prefaci că ai vrea să mă consulți?
Feng Suige îi apucă umerii.
– Yi Xiao, știu că gestul ăsta te va face să mă urăști și te va pune împotriva lumii. Dar e singura cale prin care pot să te păstrez lângă mine. Jur pe viața mea: chiar dacă ești iubita acelui bărbat, chiar dacă încă îl iubești, de azi înainte nu te mai las să pleci. Vom fi legați până la moarte, în viața asta și în toate cele viitoare. Jur!
Yi Xiao îl privi cu o ură aprigă. Mâinile lui tremurau, strângând-o cu forță. Dintr-odată, ea ridică brațul și îi izbi mâinile. Feng Suige se retrase, cu o expresie întunecată, dar vocea ei îl ajunse imediat:
– Feng Suige, dacă într-o zi te voi ucide cu mâinile mele, să nu mă învinuiești. Tu m-ai împins la asta!
– Ai fost de acord, zise el, fața luminându-i-se ca și cum n-ar fi auzit amenințarea. – Ai fost de acord, nu-i așa?
În ochii ei nu mai ardea furie, ci doar o hotărâre rece. Privi în direcția picturii pe piele și răspunse fără legătură:
– Feng Suige, nu te urăsc. Dar dacă va exista o viață viitoare, sper doar… să nu ne mai întâlnim. Nici în cer, nici pe pământ.
Puterea, gloria, titlurile… toate cereau sânge și moarte.
Niciodată nu spusese nimănui că ura să ucidă. Pe câmpul de luptă, nu exista alegere – ori ucideai, ori mureai. Dar va veni o zi când va pierde chiar și această alegere. Nu-i mai rămăsese decât demnitatea. Și voia să moară cu capul sus. Dacă va cădea într-o bătălie, atunci măcar să moară demn.
Feng Suige rămase încremenit. Vorbele ei pătrunseră adânc, ca o rană surdă în piept. După o vreme, zâmbi forțat.
– Regele You al dinastiei Zhou a aprins focuri de semnal doar ca să smulgă un zâmbet de la Bao Si… Iar eu îți ofer tronul și inima mea și nu primesc decât furia ta. E vina metodei mele sau ești tu de neatins? Foarte bine. Tot ce am să-ți dau e viața mea. Dacă o vrei… ia-o cu mâna ta!
– Dacă mori, totul va fi uitat curând. Iar eu te voi uita la fel. Nu ți se pare inutil? răspunse Yi Xiao cu glas rece, întorcându-și privirea.
Dar Feng Suige zâmbi ciudat.
– Atunci am făcut un pariu.
Ea nu-l privi, dar nu se putu abține și întrebă:
– Pe ce ai pariat?
Mâinile îi erau deja strânse pumn, ca și cum aștepta răspunsul acela.
– Pe că… nu… poți… să… reziști, șopti el rar, clar, chiar la urechea ei.
Yi Xiao îmbrânci masa cu o furie tăcută. Fața de masă brodată, vasele de jad, pensulele, lampa de palat ornată cu perle și agat – totul se prăbuși pe podea, sfărâmându-se cu un zgomot sec. Lampa fusese cea mai scumpă din reședință. În odaia alăturată, slujnica care se retrăsese mai devreme își împreuna mâinile tremurând, șoptind rugăciuni către Buddha, sperând ca furia țiitoarei să se stingă, ca să poată intra să strângă cioburile, ca soldatul trimis după Prinț să se întoarcă în grabă…
„Pe că nu poți să reziști.” Cuvintele acelea i se prăvăliră în suflet ca tunetul. Chiar și respirația devenise grea.
După ce rostise acele patru cuvinte, Feng Suige o strigă încet:
– Yi Xiao—
Ea își înghiți aerul cu greu, forțându-se să se calmeze.
– Ce e? răspunse, întorcându-se spre el.
Fața lui Feng Suige se apropiase periculos. Ea rămase încremenită, prinsă într-o tăcere înghețată, până ce simți suflarea lui pe buze.
– Aștepți să te sărut?
Yi Xiao îl împinse brusc și fugi din încăpere, alergând nebunește înapoi spre reședință. Când ajunse în camera ei, aproape vomită. Nu-și putea da seama dacă era din cauza manipulării lui Feng Suige sau din pricina propriei slăbiciuni.
Fu Yi Xiao, ce așteptai în clipa aceea? De ce te-ai întors aici, după ce ai plecat? Ce sperai?
Disprețul față de sine o sfâșia din interior.
Fu Yi Xiao, ca o fiară încolțită, azvârli cu piciorul taburetul de lângă ușă, apucă arcul Tan Lang și tolbă cu săgeți, și ieși val-vârtej. Nu mai suporta. Nu mai voia să gândească, să simtă, să retrăiască acea scârbă. Voia să plece din reședință, să fugă din Susha, chiar dacă sfârșea ucisă la porțile cetății. Nu voia să-l mai vadă.
– Țiitoare junior… Țiitoare junior, unde mergeți? strigă slujnica de noapte, alergând după ea.
Yi Xiao se întoarse scurt, cu un ton tăios:
– Taci. Dacă mă urmezi, te omor.
Slujnica amuți pe loc.
Nu era timp de pierdut. Pașii lui Yi Xiao se întețiră. Strigătul slujnicei alertase deja patrula de noapte, iar din depărtare se auzeau voci.
– Cine e acolo?…
În lumina slabă, o siluetă fugi ca o umbră. Yi Xiao, pregătită, se strecură pe lângă straja care se apropia. Ridică arcul și lovi dintr-o mișcare gâtul soldatului cu brațul arcului. Acesta scoase doar un geamăt înăbușit și căzu.
Lanternă după lanternă începeau să se aprindă, aproape și departe. Privirea lui Yi Xiao strălucea în întuneric. Vederea ei nocturnă fusese, cândva, atuul care o făcuse de temut în raidurile de noapte asupra taberelor Susha. Ironia amară era că, după atâtea bătălii, sânge și moarte, acum era țiitoarea unui prinț susha.
Strigăte răsunau din curtea din spate, iar lămpile se aprindeau rând pe rând în față. Yi Xiao își trecu arcul pe spate, trase două săgeți, le rupse vârfurile și le transformă în arme de luptă corp la corp. Se ghemui în umbra tufișurilor, lăsând o patrulă să treacă. Dacă reușea să traverseze spațiul deschis din față, avea încredere că va scăpa din reședință.
