Ochii lui Feng Xiyang erau plini de nedumerire, buzele îi tremurau ușor. Îl privea pe Xia Jingshi cu neîncredere, iar în privirea ei începu să licăre o rază de bucurie.
– Ai venit, șopti ea.
– Mn – privirea lui Xia Jingshi se opri asupra chipului ei, ignorând în mod voit lacrimile care îi curgeau în tăcere. – Nu pari într-o stare prea bună.
– Acum sunt bine, răspunse repede Xi Yang, ștergându-și lacrimile cu mâneca. – Ai venit pentru… adică…
Xia Jingshi zâmbi ușor și o întrerupse:
– Acest prinț înțelege. Nu mai e nevoie de explicații.
În timp ce vorbea, pășise deja înăuntru.
Se opri în fața ei.
– Ning Fei și Xueying urmează să se căsătorească. E nevoie de pregătiri. Crezi că te poți ocupa singură de toate?
Xi Yang rămase cu privirea ațintită asupra hainelor lui ude de ploaie, întrebând ezitant:
– Vrei să mă ocup eu?
Xia Jingshi încuviință ușor:
– Desigur. Dacă nu cumva…
– Poți sta liniștit, soțul meu – spuse ea, ridicând privirea. – Xi Yang se va ocupa de tot.
Xia Jingshi făcu câțiva pași prin încăpere, gânditor, apoi vorbi cu blândețe:
– După ce mă întorc din capitală, voi lăsa în grija ta treburile din cetatea interioară. Va trebui să te familiarizezi cu ele, rând pe rând. La urma urmei, ești soția legitimă a acestui prinț. Multe lucruri trebuie să fie în grija ta.
Spunând acestea, privirea i se opri pe o coală de hârtie verde pal cu model de fulgi de zăpadă, aflată pe birou. Se aplecă instinctiv să vadă mai bine.
Feng Xi Yang se repezi rușinată, strângând hârtia în pumn.
– Cum poate soțul meu să se uite fără jenă peste scrierile altcuiva?
Dar Xia Jingshi văzuse deja rândurile de pe coală. Privirea i se schimbă, devenind adâncă și greu de pătruns.
– Odihnește-te devreme – spuse el, întorcându-se să iasă.
Văzând că era pe punctul de a pleca, Xi Yang se grăbi să-l oprească în ușă, întinzându-i foaia mototolită.
– Xi Yang nu voia să ascundă nimic. Era doar o notiță scrisă în joacă. Mi-a fost teamă că vei râde, așa că am vrut s-o pun deoparte…
Xia Jingshi își arcuise colțul buzelor, dar nu întinse mâna s-o ia.
– Acest prinț n-avea alte gânduri. Doar că trebuie să mă întorc la treburile oficiale. E târziu, ar fi bine să te odihnești și tu.
Xi Yang rămase nemișcată, cu hârtia ridicată, refuzând să se dea din cale.
După o clipă, Xia Jingshi oftă:
– Chiar dacă am mii de gânduri, cui altcuiva le-aș putea spune? Dacă acest prinț a văzut deja… atunci dacă mai ai ceva de zis, mai bine spune acum.
Feng Xi Yang tăcu o clipă, apoi îl privi cu ochii plini de tristețe.
– Am devenit slabă în ultima vreme, nu mai sunt ca mine… Ei bine, dacă am ajuns până aici, să lămurim lucrurile. Poate că pentru tine această căsătorie e doar o alianță politică. Dar pentru Xi Yang, banii și rangurile nu înseamnă nimic. Fie că e prinț sau om simplu, atâta timp cât e alături de cel iubit, și viața cea mai grea devine dulce.
Strângea și slăbea încontinuu bila de hârtie din mână.
– Mi-am dorit doar ca soțul meu să fie alături de mine, să-mi vorbească, să împărțim poverile când vin necazurile. Am tot sugerat, uneori fățiș, alteori nu. Tot speram că vom putea trăi această viață împreună. Poate că poziția mea te-a stânjenit. Poate sunt alte piedici. Dar afecțiunea lui Xi Yang este sinceră întru totul. Suntem deja soț și soție. De ce nu poți încerca, măcar treptat, să mă accepți?
Xia Jingshi rămase la fel de calm, ca și cum tot ce auzise nu-l privea deloc. Doar lumina din ochii lui negri ca cerneala părea să clipească puțin, devenind mai adâncă.
– Se spune că omul își dorește cel mai mult ceea ce nu poate avea. Poate că sentimentele tale sunt intense acum, dar vor trece. Iar când le vei privi înapoi, vei înțelege că a fost doar o iluzie de moment. Acest prinț îți poate oferi sprijin și căldură, dar nu iubire. Și chiar dacă ar putea s-o ofere – nu te agăța de o căldură trecătoare. Căci n-ai de unde ști când se va stinge. Și atunci vei simți frigul mai aprig ca niciodată.
– Blândețea și grija ta nu se compară cu ale nimănui, dar nici cruzimea ta. – Xi Yang zâmbi amar. – Nici măcar să mă minți nu vrei. Dacă mi-ai fi spus că mă iubești, aș fi putut chiar să-l conving pe tata să renunțe la Fu Yixiao…
– Asta n-are nicio legătură cu Yixiao, – strânse ușor pumnul Xia Jingshi. – Nu-i mai tulbura liniștea.
– Dar cu fericirea mea ce ai? De ce n-ai ținut niciodată cont de mine? – Xi Yang zâmbi, dar lacrimile îi scăpară din colțul ochilor. – De ce gândurile și inima ta sunt pline doar de ea? Cu ce sunt mai prejos?
O durea. De data asta, durerea era reală, tăioasă. Ani la rând își dăduse toată ființa pentru el, se afundase tot mai adânc, dorindu-și doar să-l facă fericit. Iar acum, câteva cuvinte reci îi zdrobiseră tot.
Xia Jingshi vorbi calm:
– O femeie atât de inteligentă și încrezătoare ca tine… de ce mai întrebi? Știm amândoi că această căsătorie e o mlaștină otrăvită, și totuși am ales să intrăm în ea de bunăvoie, pentru a ne satisface slăbiciunile. La ce bun să mă întrebi acum?
În lumina slabă a lămpilor din coridor, Feng Xi Yang îi privi ochii. Ochii acelui bărbat nobil și rece nu mai păstrau niciun strop de lumină, nici speranță, nici cea mai mică tresărire. Deși negri ca obsidianul, păreau goi și lipsiți de viață, ca o cenușă rece.
Tremură fără să-și dea seama.
– Odihnește-te – veni murmurul aproape șoptit, în timp ce Xia Jingshi trecu pe lângă ea.
Feng Xi Yang se întoarse brusc, cu ochii plini de disperare:
– Soțul meu, nu renunț!
Pașii lui Xia Jingshi se opriră doar pentru o clipă, apoi își continuă mersul. Vântul puternic îi prinse glasul și i-l izbi în urechi:
– Fă cum vrei!
Parcă acea ultimă frază îi smulse toată puterea. Sprijinindu-se de perete, Feng Xi Yang se târî înapoi spre pat.
Cuvertura acoperită cu mătase era încă rece, de parcă nu s-ar fi încălzit niciodată. Modelele cu fiare mitice de pe draperii păreau că prind viață, gata să sară asupra ei. N-avea unde să fugă. Și nici putere.
Rămase nemișcată, cu ochii larg deschiși, până în zori.
