Soarta unei femei era, prin firea ei, plină de neputință. Cu atât mai mult pentru domnițele născute în familii de vază, care nu-și puteau permite nici cea mai mică greșeală în purtare. În asemenea vremuri, Han Yan nu s-ar fi gândit că faptele lui Zhuang Yu Shan o vor arunca într-o asemenea primejdie!
Perechea din apropiere, din cine știe ce motiv, își continua fapta fără rușine, apropiindu-se încet. Dacă mai făceau câțiva pași, aveau s-o vadă pe Han Yan ascunsă lângă zidul palatului.
Han Yan simțea deopotrivă ură și neliniște. Aruncând o privire spre omul de lângă ea, o zvâcnire îi străbătu inima.
De la început, acel bărbat nu arătase niciun semn de panică – doar stătuse în tăcere, nemișcat. Chiar și când Han Yan se apropiase de el fără veste, nu avusese nicio reacție.
Din pricina spaimei, Han Yan nu îndrăznise să-i ridice privirea. Dar, privind la cizmele-i elegante, înțelese că nu era un om de rând – fie bogat, fie cu sânge nobil, în orice caz, nu cineva pe care și-ar fi putut permite să-l jignească. Însă, în această situație, erau amândoi prinși în aceeași capcană – atunci de ce acest greier nu părea neliniștit?
Sau, poate, chiar nu avea de ce să se teamă?
Poate el nu, dar ea, da!
Ea era doar o domniță fără sprijin din familia Zhuang. Dacă el avea un rang înalt, putea pleca liniștit, dar ea fie avea să fie ucisă pe ascuns, fie silită să se mărite cu desfrânatul din crâng. Niciuna dintre aceste căi nu era cea pe care și-o dorea.
De ce trebuia ea să poarte povara greșelilor altora? Avea să moară din nou, în această viață, din pricina uneltirilor lui Zhuang Yu Shan?
Refuza să accepte!
Nu se știe de unde adună curaj, dar, chiar în clipa când pașii se apropiau, Han Yan ridică poala mantiei negre din samur a bărbatului și se strecură dedesubt.
Își regretă fapta de îndată, căci frigul năprasnic ce izvorî din trupul bărbatului o pătrunse până în măduva oaselor.
În același timp, începu să se teamă. Într-un gest nechibzuit, presupusese că acest om avea să o ajute, ascunzând-o, dar nici măcar nu știa dacă-i prieten sau dușman – putea s-o arunce dintr-o clipă. Mai mult, cum putuse să facă un gest atât de îndrăzneț? Trupul ei atingea pieptul său, iar mireasma bărbătească, amestecată cu parfum de bambus, o învăluia, făcându-i inima să bată nebunește.
Era furios – Han Yan putea simți limpede nemulțumirea emanând din trupul lui. Se aștepta ca în orice clipă să fie aruncată afară și începu să tremure.
După o scurtă tăcere, simți o presiune în jurul ei. Prin mantie, o mână îi susținu ușor spatele, ținând-o aproape de pieptul său. Apoi, o altă mână îi prinse ceafa cu precizie și se înălțară în aer. Han Yan simți cum picioarele i se desprind de pământ. Înspăimântată, se agăță de hainele lui cu ochii strâns închiși, simțindu-se suspendată între cer și pământ. Inima-i bătea nebunește, dar, peste câteva clipe, aterizară.
Nu îndrăznea să se miște, ghemuită sub mantie, simțind un oarecare fior de căldură în întuneric. Ce tocmai se petrecuse?
Apoi auzi un glas rece, cu o eleganță ademenitoare, ca un vin vechi, care îi mângâie sufletul ca o adiere.
– Încă nu vrei să ieși?
Han Yan tresări, ieși repede din îmbrățișare, doar ca să descopere că se afla într-un loc deschis, în fața unui zid de piatră ce bloca poteca. Înțelese îndată – bărbatul știa cu siguranță arte de zbor ușor și o purtase în zbor până aici. Nu era de mirare că fusese atât de calm. Gândindu-se la cele întâmplate, i se făcu rușine.
Cugetă o clipă, apoi ridică privirea, vrând să rostească ceva – dar îngheță când îl văzu.
În fața ei se afla un chip de o frumusețe copleșitoare. Părea să aibă puțin peste douăzeci de ani, cu sprâncene lungi ce-i atingeau tâmplele, nas drept și ochi de fenix, întunecați și limpezi ca niște ape adânci, cu o licărire tainică și o undă de farmec. Buzele-i subțiri erau strânse, iar trăsăturile păreau cioplite din piatră. Părul, negru ca tușul, îi ajungea până la brâu, prins doar cu un ac de jad. Purta o robă mătăsoasă albastru-deschis, cu tivuri de argint și broderii de orhidee, iar deasupra, mantia de samur. Întregul trup părea pictat – ca un nemuritor exilat pe pământ.
Acum, tânărul acela frumos o privea în tăcere, cu o privire ce o apăsa greu.
În viața anterioară, Han Yan îl alesese pe Wei Rufeng și pentru chipul său plăcut, dar, în fața acestui bărbat, Rufeng părea un simplu trecător. Deși tânăr, acest bărbat emana noblețe din fire. Fără să facă nimic, impunea prin prezență, iar purtarea sa era demnă. Unii oameni se nășteau purtând în trup cuvântul „nobil” – Han Yan simțea că el era unul dintre aceia. Dacă era așa, cu siguranță era din neamul împărătesc.
Gândindu-se că tocmai îl atinsese atât de îndrăzneț, o cuprinse rușinea. După o clipă de tăcere, făcu o plecăciune și rosti cu glas dulce:
– Stăpâne, această umilă domniță s-a rătăcit mai devreme și, văzând doi străini apropiindu-se, s-a panicat și v-a ofensat din grabă. Vă rog să nu luați în seamă.
Zâmbetul îi era nevinovat, chipul copilăros, purtarea blândă, iar îmbrăcămintea aleasă – oricine ar fi văzut-o ar fi crezut că era doar o copilă zburdalnică, fără minciună în inimă, ajunsă din greșeală într-o astfel de încurcătură.
Din păcate pentru Han Yan, cel din fața ei nu era un om de rând.
Fu Yunxi coborî ușor privirea, iar în ochii lui se aprinse o lumină greu de pătruns.
Acea livadă de pruni nu era loc pentru oricine. În ziua aceea, Fu Yunxi venise să îndeplinească o însărcinare pentru fratele său împărătesc. Trecuse pe acolo întâmplător, fără intenția de a rămâne, dar zărise o domniță firavă.
Printre florile de prun și ninsoarea grea, nu-i putuse vedea chipul, dar devenise vigilent – cine ajungea într-un astfel de loc și era descoperit de el, nu putea pleca ușor.
Curând însă observă că domnița emana o tristețe adâncă. De la distanță, Fu Yunxi simțea în ea disperare și părăsire. Privea amețită florile de pe ramuri, întinzând mâna spre ele, dar oprindu-se la jumătate de drum, ca și cum ar fi fost prea fragile. Nu-i văzuse chipul, dar în acea clipă, Fu Yunxi avu senzația că fata aceea era gata să părăsească această lume.
Cum putea o copiliță de doar unsprezece-doisprezece ani să poarte în ea o asemenea durere?
Ceva se mișcă în sufletul lui, iar gândurile i se adânciră. Apoi, fata observă prezența lui. Ce-l surprinse pe Fu Yunxi fu faptul că nu țipă, nu fugi, ci rămase calmă. Chiar dacă juca teatru, la vârsta ei era rară o asemenea tărie.
Simțind privirea cercetătoare a fetei, Fu Yunxi stătuse liniștit, cu mâinile la spate, vrând doar să vadă ce avea să facă. Dar, pe neașteptate, mai apărură două siluete.
De îndată deveni suspicios – venise ea împreună cu ceilalți?
Dar văzu cum fata șovăie o clipă, parcă luând o hotărâre, apoi fugi spre el, căutând adăpost.
Privindu-o, începu să se îndoiască. Copila alergase cu capul plecat, părea înspăimântată.
Zidul nu oferea decât o singură ascunzătoare, iar Fu Yunxi crezu că fata era cu adevărat îndrăzneață – până când auzi sunetele acelea rușinoase.
