Vorbele lui Ji Bozai nu erau ușor de obținut. Ming Yi ridică o sprânceană, îl privi și spuse sinceră:
– Nu ești atât de complicat. Chiar dacă pierzi în primul an, șansele să câștigi în al doilea sunt destul de mari.
Prințul Yong avea deja șaptesprezece ani. Doamna Meng nu avea să-i mai dea mult răgaz. Chiar dacă nu acționa anul acesta, o va face la anul. Ming Yi nu putea tot câștiga la nesfârșit.
Ji Bozai o privi din colțul ochiului:
– Ai luat cuvintele mele prea în serios. Am spus că poate nu aș putea câștiga, nu că nu pot deloc. Cu firea ta prea precaută, dacă un singur membru al echipei greșește, te vei răni încercând să-l acoperi. Iar dacă te rănești, cum crezi că vei mai fi de nivel cu mine în probele următoare?
Ming Yi strâmbă din buze și își reluă atenția asupra unei coaste din farfurie.
– Conducătorul unei echipe trebuie să privească de ansamblu. Dacă vrei doar să fii luptător, sigur, te poți proteja până la capăt. Dar oricare dintre ceilalți trei ar deveni lider, nu cred că vei ajunge până în rundele finale.
Vorbea pe bune. Meciul de azi arătase clar: deși nu erau slabi, coeziunea lor era slabă. Dacă adversarii dintr-o altă cetate ar decide să-i vâneze pe rând, s-ar prăbuși rapid.
O echipă ca asta nu putea spera să intre în top trei, cu atât mai puțin să-și asigure supraviețuirea.
Ji Bozai întoarse cu dexteritate bețișoarele și îi smulse coasta din mână.
– Sarcina mea e doar să câștig lupta finală. Ce-mi pasă mie de restul?
Ming Yi rămase blocată. Se încruntă și-i luă coasta înapoi:
– Tu…
Într-adevăr, nu avea pic de mândrie față de cetate. Era acolo doar ca să termine un concurs care-i aducea cele mai mari beneficii, apoi să folosească faima și statutul obținute pentru a-și continua răzbunarea.
De înțeles, da. Dar lui Ming Yi nu-i plăcea atitudinea lui.
Carnea aceea, care altfel ar fi fost perfect bună, fusese ciupită până la os cu bețișoarele. Xiu Yun privi când la unul, când la altul, neputând suporta scena. Își întinse bolul și luă carnea disputată:
– Nu știu ce vorbiți voi acolo, dar am gătit felul ăsta timp de un ceas, – făcu o mutră. – Dacă nu vă place, de mâine puteți mânca în sala de mese.
Cei doi se potoliră imediat și începură să mănânce cum se cuvine.
Fața i se mai îndulci, iar Xiu Yun zâmbi ușor:
– Am vorbit la bucătărie. Mâine e Ziua Vizitelor la Academia Yuan Shi. O să vă pregătesc un ospăț, așa că nu uitați să vă întoarceți la timp.
La Academia Yuan Shi, elevii erau obligați să locuiască în campus, așa că la fiecare trei luni era permisă o perioadă de două zile pentru vizite. În acele două zile, porțile academiei deveneau mai aglomerate decât o piață.
Dar Ming Yi nu avea părinți sau rude acolo, Ji Bozai nici atât, iar Xiu Yun își rupsese legăturile cu familia. Așa că plănuiseră să rămână împreună, ca între cei fără sprijin.
Totuși, a doua zi dis-de-dimineață, primii sosiți cu trăsură fură, pe neașteptate, tocmai rudele lui Xiu Yun.
Fata se miră și se bucură în același timp. Se întoarse către Ming Yi și Ji Bozai, făcând o plecăciune:
– Mă scuzați puțin, trebuie să merg.
– Nicio grijă, – Ming Yi făcu un gest din mână. – Am strâns destule monede bei zilele astea. O să-l rog pe Hua Biezhi să trimită un ospăț întreg.
Ji Bozai, sprijinit de un stâlp din apropiere, părea la fel de nepăsător.
Xiu Yun plecă bucuroasă. De îndată ce se deschise poarta, răsună forfota veselă a rudelor și profesorilor. Slugi grăbite cărau lăzi grele, iar administratorii se perindau pe lângă ei, tot trăgând de elevi:
– Tânăr stăpân, Domnul tânjește după dumneata! Cum te-ai slăbit așa?
– Tânăr stăpân, această supă a fost pregătită chiar de Doamna!
– Aici sunt hainele noi, cusute de cumnata dumitale!
Zumzetul vesel de afară făcea ca liniștea din odaia lor să pară și mai apăsătoare.
Ming Yi coborî privirea și se ridică să-și verifice arma de fier moale, reparând în același timp și „Tunetul celor Zece Mii de Li” care fusese avariat.
Ji Bozai o privi o clipă, apoi ieși fără un cuvânt.
Afară era într-adevăr o priveliște impresionantă. Unele familii înstărite aduseseră chiar și căruțe cu de toate – de la haine subțiri de vară și pilote răcoroase, până la sobe și haine căptușite de iarnă. Unii aduseseră chiar și un purcel de lapte fript întreg.
Ji Bozai nu mai văzuse așa ceva, dar se gândi că Ming Yi, probabil, da.
Nu era că-i părea rău de ea – dacă ar fi avut timp să-i pară rău de cineva, și l-ar fi plâns mai bine pe el însuși. Dar văzând cum toți aveau pe cineva, iar ea nu, ieși pe poarta din spate a Academiei Yuan Shi.
Străzile erau aglomerate și ele, pline de tarabe și lume. Bu Xiu se strecură cu greu în urma lui, strigând:
– Dacă vreți să cumpărați ceva, spuneți-mi! Nu trebuia să veniți personal.
Glasul îi fu acoperit pe jumătate de vuietul pieței. Ji Bozai răspunse vag:
– Tu nici măcar nu știi ce-mi lipsește.
Bu Xiu nu înțelese clar, dar îl văzu pe stăpânul său intrând deja într-un magazin de mătăsuri.
– Vă rugăm, mai așteptați puțin, oaspetele din față va pleca imediat, – spuse hangiul cu zâmbet servil, poftindu-l în sala laterală.
Ji Bozai se așeză și gustă o înghițitură de ceai. Tocmai când se lăsă spătarului, perdeaua de vis-à-vis fu ridicată, iar Situ Ling ieși, cărând o ladă mai înaltă decât el.
– Fu Yue, ajută-mă să văd drumul, – spuse el, pipăind cu piciorul pragul.
Garda înaltă din spatele său îl urmă, resemnat:
– Lăsați-mă pe mine să o duc, domnule.
– Nicidecum! I-am promis surorii Ming că mă voi ocupa personal de tot. Nu am nevoie de ajutorul tău! – reuși să treacă pragul și puse lada în trăsură. Oftă cu ușurare.
– Am colindat atâtea prăvălii ca să găsesc niște robe elegante. Celelalte erau prea țipătoare.
Fu Yue clătină din cap:
– Robele pentru femei, de obicei, sunt colorate…
– Ei, dar ei nu-i plac culorile țipătoare. Îi plac cele simple și curate, – mormăi Situ Ling, urcându-se în trăsură. – Repede, Hua Biezhi e chiar înainte!
Bu Xiu privi trăsura ce se îndepărta și, ezitant, întoarse capul spre stăpânul său:
– Având în vedere câte a pregătit tânărul lord pentru domnișoara Ming… poate că și dumneavoastră ar trebui să cumpărați ceva?
Chipul zâmbitor al lui Situ Ling, ținând acea ladă, i se lipise lui Ji Bozai în minte. Își îngustă ochii:
– Ce să cumpăr? Nu e nimic care să merite.
– Atunci… de ce am venit aici?
– Nu pot să cumpăr și eu câteva haine pentru mine? – răspunse el cu ton rece.
– Desigur, desigur! – Bu Xiu alese imediat două robe subțiri potrivite.
Ji Bozai se încruntă, privind fugar spre raftul cu haine de femei.
Hangiul, ager din fire, se apropie cu zâmbet larg:
– Astăzi avem o promoție specială. La fiecare robă bărbătească cumpărată, oferim o rochie de damă cadou. Vă rog să alegeți oricare doriți.
Bu Xiu se grăbi să răspundă:
– Noi n-avem doamne în casă care să poarte așa ceva. Să plătim, vă rugăm. Cât era totalul? Trei mii?
– Totalul este șase mii de monede bei, – făcu o plecăciune hangiul spre Ji Bozai. – Vă rugăm să alegeți două rochii. Sunt potrivite de oferit și e o ocazie rară.
Cu atâta insistență, Ji Bozai nu putu decât să se învoiască, făcând un gest plictisit din mână:
– Ia prima din stânga sus și pe a treia din dreapta jos.
