Împăratul Sacru coborî poticnindu-se panta muntelui, cu roba scurtă sfâșiată și părul pe jumătate desfăcut. Văzând nu departe tabăra violetă a armatei Yulin, se întoarse de mai multe ori să verifice dacă era urmărit, apoi își încetini pașii și se îndreptă alene spre ea.
Auzi deodată tobele de război în depărtare și un zâmbet satisfăcut îi apăru pe buze.
– Indiferent cine vine să vă salveze, va fi ca moliile atrase de flăcări. Așa că mai bine v-ați gândi cum să îngenuncheați frumos la picioarele mele și să vorbiți pe placul meu…
După câțiva zhang de mers, garda Yulin îmbrăcată în violet îl zări și alergă în grabă spre el, strigând.
– Comandantule Xiao, ne-au descoperit și își adună forțele, formează linia de luptă! strigă un locotenent, arătând spre poziția marii tabere Yulin. – Fumul se ridică de pe panta din spatele lor. Înălțimea Sa trebuie să fie pe munte!
Xiao Weiran privi îndelung locul de unde se înălța coloana de fum, apoi își întoarse privirea spre soldații pregătiți de atac. Tuși de două ori, apoi spuse rar, dar răspicat:
– Vă întreb pentru ultima oară. Cei care nu vor să poarte stigmatul de trădător mai pot pleca încă…
– Comandantule Xiao! Un bărbat solid păși hotărât în față. – Dați ordinul! Chiar dacă îmi dau viața pe acest deal, tot îl voi proteja pe Înălțimea Sa! Nici nu apucă bine să termine că și ceilalți soldați începură să strige cu avânt:
– Comandantule Xiao, dați ordinul!
Ecoul se răspândi prin vale:
– Dați ordinul!… Dați ordinul!…
– Foarte bine! rosti Xiao Weiran cu mândrie. – Indiferent dacă vom învinge sau vom pieri în această bătălie, alte războaie ne vor aștepta oricum. Măcar să luptăm frumos de data asta!
– Așa e Weiran, zise Xia Jingshi, încruntându-se ușor. – Avem avantaj numeric, dar tabăra Yulin e odihnită…
Feng Suige calcula rapid în gând.
– Armata Yulin se va concentra pe formarea liniei de luptă. Cei care înconjoară muntele vor fi cu siguranță mai puțini. Ar trebui să găsim o potecă ascunsă și să coborâm din spate, apoi să încercăm să spargem cercul și să ne alăturăm întăririlor din Lu?
– Se poate, dar, răspunse Xia Jingshi cu o privire calmă spre Feng Suige, – Yi Xiao trebuie să rămână să aibă grijă de Xiyang.
Feng Suige își scărpină capul, iritat.
– Aș vrea s-o luăm cu noi pe Xiyang, să o trimitem direct în oraș la tratament după ce ieșim din încercuire.
– Calmează-te. Nu va rezista la zdruncinături. Dacă pățește ceva în haos, va fi prea târziu pentru regrete, spuse Xia Jingshi, făcând semn unui ofițer apropiat să dea ordinul de adunare. – Dacă aș putea, n-aș lăsa-o nici pe Yi Xiao aici, dar toți ceilalți sunt bărbați. Nimeni nu se pricepe să îngrijească rănile lui Xiyang.
Feng Suige se gândi o clipă, apoi se întoarse spre Yi Xiao, care stătea în apropiere, pierdută.
– Bine. Cu ea aici, sunt ceva mai liniștit.
Abia după ce și ultimul cal sănătos dispăru din raza vederii, Yi Xiao, ducând plosca și merindele lăsate de Feng Suige, păși încet înapoi în pădure.
Auzind pașii ei, Feng Xiyang își ridică ușor pleoapele.
– Unde e el…
– Armata din Lu a sosit. Cei doi conduc atacul pentru a sparge cercul. Ne-au spus să așteptăm aici, răspunse Yi Xiao, așezându-se lângă ea și apropiindu-i plosca de buze. – Bea puțină apă.
Xiyang clătină din cap.
– Nu mi-e sete… Poți să mă muți într-un loc de unde să-i pot vedea? Vreau să-l privesc o ultimă dată.
Yi Xiao rămase pe loc, apoi refuză categoric.
– Rana ți s-a oprit abia acum din sângerat. Dacă te miști din nou, se va redeschide. Nu mai am putere să te car înainte și înapoi. Mai bine așteptăm aici vești.
Puse plosca deoparte și se așeză lângă un trunchi de copac.
Nu-i spusese încă lui Feng Suige că rana fatală a lui Feng Xiyang fusese provocată de mâna ei, chiar dacă nu intenționat.
Dar nu simțea vină. În afară de faptul că Xiyang era sora lui Suige, orice urmă de bunăvoință dispăruse din clipa în care ea îl eliberase în taină pe Împăratul Sacru. Tot ce rămăsese era milă.
Feng Xiyang nu înțelegea ce înseamnă dragostea, iar sentimentele lui Xia Jingshi nu fuseseră câștigate prin insistență. Dintre cei doi prinși în această încurcătură, cel care fugise nu oferise nicio șansă, iar cel care urmărise greșise tot mai mult cu fiecare pas, fără să se poată opri.
Nici nu era clar dacă ea, Yi Xiao, fusese cu adevărat a treia rotiță în această poveste.
Inima îi era tulburată.
Își dorise mereu ca Xia Jingshi să fie fericit și crezuse că o femeie atât de pasională ca Xiyang îi va topi inima rece și singuratică. Cine ar fi știut că se va ajunge aici?
Gândurile acelui om îi fuseseră mereu greu de înțeles.
În cortul principal al armatei Yulin, la poalele muntelui, Împăratul Sacru, proaspăt spălat și schimbat în armură de general, arăta mult mai revigorat. Așezat comod într-un jilț, sorbind ceaiul parfumat adus de soldați, spuse rece:
– Pe munte sunt vreo sută de oameni. Formați linie și blocați trupele rebele din spate. Eu îi vreau pe Xia Jingshi și Feng Suige. Dacă îi prindem, armata rebelă se va retrage singură.
– Supusul ascultă! răspunse generalul Yulin în armură grea și ieși rapid din cort.
Împăratul își mângâie încet încheieturile, încă învinețite de frânghiile ce-l legaseră, și murmură întunecat:
– Umilința pe care am suferit-o… o veți plăti însutit!
Pe un deal înalt, Xiao Weiran, sub protecția a doi locotenenți, urmărea confruntarea dintre cele două armate. Fruntea i se încreți brusc, iar unul dintre adjuncți exclamă:
– Priviți! Armata Yulin s-a împărțit în două!
– Situația nu e bună, spuse grav Xiao Weiran. – Vor să ne țină pe loc și să atace muntele. Nu mai putem aștepta. Trebuie să încheiem bătălia cât mai repede!
Locotenentul fluieră puternic. Imediat, din formație se auzi bubuitul tobelor, iar cavaleria din față porni în galop spre armata violetă din depărtare.
Zgomotul asurzitor al tobelor îi surprinse pe soldații care abia ajunseseră la jumătatea muntelui. Xia Jingshi tresări:
– Weiran a dat ordinul de atac rapid?!
Fața lui Feng Suige se întunecă.
– Să fi fost o mișcare bruscă din tabăra Yulin? Oare e vorba de Împăratul Sacru…
– Oricum ar fi, trebuie să ne grăbim, spuse Xia Jingshi, privind îngrijorat spre vârf. – Fiecare clipă pierdută înseamnă un pericol mai mare pentru ei.
Feng Suige încuviință, strânse frâiele și își grăbi calul. Întregul grup îl urma îndeaproape.
Rana lui Feng Xiyang, dispariția bruscă a Împăratului Sacru… atmosfera încordată înaintea măcelului plutea ca o ceață deasupra grupului.
Ning Fei conducea un grup de soldați prin pădurea deasă.
De când se separaseră, dăduseră de câteva ori peste trupele Yulin, abia reușind să scape. Răniții grav fuseseră lăsați în așezări civile, iar el înainta doar cu cei care mai puteau merge.
După calculele lui, Xia Jingshi ar fi trebuit să se întâlnească deja cu Weiran și, poate, chiar să fi ajuns înapoi în Lu. Gândul la acel oraș îi înmuie inima. Acolo îl așteptau soția și copilul nenăscut.
Un zgomot de cădere se auzi din spate. Ning Fei se întoarse și văzu un soldat rănit ușor la ultima confruntare căzând la pământ. Ceilalți erau la capătul puterilor.
Cu un oftat abia auzit, Ning Fei se apropie, îl ajută să se ridice și rosti blând:
– Toți suntem obosiți. Ne oprim puțin, apoi continuăm.
Soldatul îl privi recunoscător și se așeză gâfâind.
Ning Fei își umeză buzele uscate, scoase plosca de la brâu și o scutură. Se auzi clinchetul slab al apei – mai rămăsese puțin. Privi în jur și coborî spre terenul jos.
Mâncarea uscată le ajungea câteva zile în munți, dar apa era esențială. Ideal ar fi să găsească un izvor curat. Altfel…
Auzi murmurul apei, sări de pe o stâncă și alergă într-o scobitură a muntelui. Se opri brusc. Pupilele i se contractară la vederea din fața lui.
Într-adevăr, un pârâu mic curgea acolo.
Dar…
Pe marginea pădurii, lângă apă, odihnindu-se în liniște, se aflau zeci de cavaleri Jinxiu în armuri strălucitoare. Ridicară privirea surprinși, fixându-l pe Ning Fei care apăruse brusc în raza lor vizuală.
