Ca gest de recunoștință pentru tortul cumpărat, mezinul proprietarei le dărui o artificie numită „Perla Nopții”. Acest tip de artificie era des întâlnit și în sud, iar Jiang Mu își amintea că se jucase cu ele în copilărie, deși trecuse mult timp de atunci.
Ținea artificia ca pe o comoară. Văzându-i entuziasmul, Jin Chao conduse până la digul de lângă câmp.
În vremurile de dinainte ca focurile de artificii să fie complet interzise, în timpul Anului Nou, Jin Chao obișnuia să-și cheltuie banii de sărbători pe petarde, alături de colegii lui, chiar în fața casei. Băieții iubeau bubuiturile puternice, în timp ce Jiang Mu era speriată, dar voia și ea să participe. Se speria mereu și se ascundea după el, dar cum băieții sunt adesea poznași, aruncau intenționat petarde la picioarele ei ca să o sperie. Atunci Jin Chao țipa la ei:
– Nu mai speriați fata! Dacă o faceți să plângă, mai bine învățați cum s-o consolați!
Jiang Mu nu avusese niciodată curajul să se joace cu petardele acelea. Jin Chao îi cumpăra în schimb artificii pentru fete. Deși era suficient de curajoasă să se joace cu ele, niciodată nu îndrăznise să le aprindă singură.
Nici acum nu se schimbase nimic. Cum coborâră din mașină, Jiang Mu îl îndemnă pe Jin Chao să-i aprindă Perla Nopții. El scoase bricheta și i-o aprinse, privind-o din colțul ochiului cum ținea tubul cu ambele mâini, cu o expresie temătoare și totodată entuziasmată. Pe buzele lui se contura un zâmbet.
Pe durata așteptării, Jiang Mu rămânea mereu tăcută. Jin Chao știa că nu se cumințise brusc, ci doar că primul jet de scântei avea mereu să o sperie, așa că rămânea încordată și concentrată.
Și, într-adevăr, când prima scânteie colorată țâșni din tub, brațele i se zguduiră de surpriză. Dar până la a treia și a patra scânteie, deja se obișnuise și se întoarse să-i zâmbească lui Jin Chao.
Privirea lui Jin Chao strălucea de lumini risipite:
– Credeam că vei renunța.
– Ce?
Abia după ce întrebă, Jiang Mu înțelese că Jin Chao vorbea despre guzheng. Își aminti cum plângea și se smiorcăia când repeta în copilărie și râse:
– Și eu credeam că o să renunț. Când învățam tehnica de rulare a degetelor de nivel patru, aproape că am vrut să renunț, nu-mi ieșea deloc. Apoi, la nivelul șase, greșeam mereu când schimbam de pe cheia D pe cheia G. Mama mi-a zis că dacă e prea greu, nu mă forțează. M-am oprit trei luni… dar apoi am început iar să exersez de una singură. După atâția ani de practică, am reușit, în sfârșit, să cânt pentru tine…
Micile scântei se înălțau în noapte și explodau în curcubeie de culori, pictând cerul cu nuanțe aprinse. Jocul de lumini și umbre se revărsa pe chipul palid și senin al lui Jiang Mu, dându-i o frumusețe aproape ireală.
Ea privea cerul, iar el o privea pe ea. Rămăsese mereu un copil în esență, capabil să-și găsească fericirea într-o simplă artificie. Acea puritate era singura oază pe care Jin Chao o cunoscuse în cei douăzeci și patru de ani tulburi de viață.
După ce plecase din Suzhou, adesea se întreba: dacă cineva ar supăra-o pe Mu Mu, ce s-ar întâmpla? Era mică de statură și firavă. Fără el alături, nu i-ar fi rămas decât să plângă în tăcere, când ar fi fost nedreptățită.
Uneori se gândea ce fel de viață și-ar dori în viitor. Nu avea o imagine clară, dar silueta ei apărea mereu în mintea lui. Acum, când era cu adevărat lângă el, totul părea atât de lin și liniștit, încât părea ireal. Ca artificiile care urcă spre cer – sclipitoare, dar oricând gata să se stingă în întunericul nemărginit.
Când artificia se termină, Jiang Mu rămase nemișcată, cu brațele ridicate, așteptând. Doar după ce se asigură că nu mai ies scântei, coborî mâinile. Înainte să se întoarcă, fu trasă în brațele lui Jin Chao, care o îmbrățișă din spate, apoi îi puse în față o cutie neagră. Vocea lui răsună cald și scăzut:
– La mulți ani.
Jiang Mu privi cutia discretă și elegantă. Când o deschise, găsi înăuntru un stilou Parker argintiu, cu clips în formă de săgeată și trei inele aurii. Lucrarea era atât de rafinată încât părea o piesă de colecție, greu de folosit în viața de zi cu zi.
Vocea lui Jin Chao era lentă și profundă:
– Cel vechi era prea uzat. De acum încolo, folosește-l pe acesta.
Îi dăruise două stilouri în două momente diferite ale vieții. Primul o însoțise în anii lungi de școală, iar al doilea îi era dăruit chiar înainte să pășească în viața adultă și în cel mai înalt nivel al învățământului. Pentru Jiang Mu, avea o semnificație uriașă.
Se întoarse în brațele lui și îl privi:
– Stiloul pe care ți l-am dat anul trecut… l-am cumpărat cu banii câștigați la spectacole, nu cu banii mamei.
Coborî privirea, vocea ei slăbind:
– Dar se pare că n-ai să-l mai folosești.
– De unde știi că nu-l voi folosi?
Briza nopții le atingea ușor fețele, iar stelele sclipeau pe cer.
Jiang Mu ridică privirea. În ochii lui se reflectau focurile de artificii – cele mai frumoase culori pe care le văzuse vreodată.
…
Când se întoarseră la intrarea garajului, San Lai era tolănit într-un șezlong în fața magazinului de animale, bucurându-se de aerul răcoros. Văzându-i venind, ridică leneș pleoapele și comentă cu ton acru:
– Sunteți oameni, mă? Umblând hai-hui până la ora asta.
Jiang Mu ținea strâns în brațe restul de Perle ale Nopții și îi zâmbi. Jin Chao căra cutia mare de cadou, atât de voluminoasă că îi acoperea fața. San Lai întrebă curios:
– Ce-i cu ditamai chestia aia? Pat pliant?
– …
Jiang Mu făcu ochii mari:
– Ăsta e cadoul meu pentru Jin Chao! Ce pat pliant? Ai văzut tu pe cineva să dea pat pliant de ziua cuiva? Serios acum…
San Lai mormăi:
– Cine știe, poate vouă chiar vă trebuie un pat.
Apoi, văzând artificiile din brațele lui Jiang Mu, le smulse fără menajamente:
– Le iau pe astea drept despăgubire pentru suferința mea în singurătate.
Jiang Mu întrebă:
– Ce vrei să faci cu ele?
San Lai se ridică alene și aruncă o replică:
– Nu-i treaba ta. Le folosesc ca să cuceresc fete.
Și, fără urmă de jenă, puse Perlele Nopții în portbagajul mașinii.
Jiang Mu îl privi neputincioasă și se întoarse cu Jin Chao la garaj.
În camera de odihnă, Jiang Mu îl urmărea cu nerăbdare în timp ce el își lăsa lucrurile și desfăcea ambalajul cadoului. Sub hârtia colorată se afla un set mare de LEGO cu tema „Aerospațială China”. Asamblat, devenea o machetă complexă a unui centru spațial, cu rampă de lansare și cameră de control la sol.
Asta îi captă imediat interesul lui Jin Chao. Scoase manualul de asamblare și îl studie o vreme, apoi ridică din sprâncene:
– Ai idee cât de mare e proiectul ăsta? Încep să cred că vrei să-mi dai de lucru în plus.
Jiang Mu zâmbi, privind pungile cu piese împrăștiate.
În trecut, după școală, treceau deseori pe lângă un magazin de jucării și se lipeau de vitrină ca să privească modelele LEGO. Pe atunci, un astfel de set era un lux. Deși proiectul era enorm, Jiang Mu se gândea că vor avea timp. Îl puteau construi încet, în zilele libere, până îl terminau – dar cu siguranță nu în seara aceea.
Jin Chao puse deoparte instrucțiunile și îl privi gânditor pe Lightning, care se plimba prin încăpere. Îl chemă la adăpost și începu să-l spele.
Jiang Mu întrebă curioasă:
– De ce-i faci baie lui Lightning la ora asta?
Jin Chao își coborî privirea, udând blana câinelui:
– Am fost ocupat în ultima vreme. Trebuia spălat.
De obicei, Lightning făcea baie la magazinul lui San Lai, dar după ce fusese aproape de moarte, devenise retras. Acum doar Jin Chao reușea să-l țină locului. Altcuiva nu-i permitea.
Jiang Mu se apropie:
– Ți-ai reparat mașina, mai mergi la depozit mâine?
– Nu.
Jiang Mu îi întinse gelul de baie:
– Atunci de ce nu-l speli mâine?
– Ziua e prea cald. Noaptea e mai răcoare.
Jiang Mu veni să-l ajute, iar Lightning o privi cu ochi mari și întunecați, încercând să-și lipească urechile de ea. Jiang Mu se feri jucăușă, în timp ce Jin Chao clătea săpunul de pe blana lui și îi întinse un prosop mare ca să-l ajute să-l șteargă. El plecă să aducă uscătorul de păr.
Dar imediat ce Jin Chao ieși, Lightning începu să se scuture energic. Jiang Mu nu reuși să se ferească și se udă leoarcă, cu părul în dezordine.
Când Jin Chao se întoarse, prosopul nu mai era pe Lightning, ci în mâinile lui Jiang Mu, care fugea prin curte, alergată de câinele jucăuș care stropea în toate direcțiile. Scena îl făcu pe Jin Chao să zâmbească.
Strigă spre Lightning:
– Gata, vino aici.
Lightning își băgă coada între picioare și reveni la Jin Chao, stând cuminte la uscat. Jiang Mu se întoarse indignată:
– E câinele meu! De ce ascultă doar de tine?
Jin Chao ridică ușor pleoapele, cu uscătorul în mână:
– Și tu mă asculți, nu? Așa că e logic: stăpânul și câinele sunt la fel.
Jiang Mu rămase fără replică.
După ce uscă blana lui Lightning, Jin Chao aruncă o privire și văzu că rochia albă a lui Jiang Mu era udă pe jumătate, lăsând să se întrevadă silueta de dedesubt. Ea nu părea să observe. Coborî privirea și îi spuse:
– Mu Mu, du-te și fă un duș.
Jiang Mu încă peria blana câinelui, când ridică mirată privirea:
– Hm?
Jin Chao își ținu ochii în pământ, fără să lase să se vadă vreo urmă de stânjeneală:
– Fă un duș și schimbă-te, să nu răcești.
Jiang Mu nu bănuia nimic și încuviință dând din cap, apoi intră în camera de întreținere. Dar imediat ce intră, deschise geamul și îl strigă:
– N-am haine de schimb!
Jin Chao intră înăuntru și deschise dulapul, căutându-i haine. Ea se rezemă de ușă, vorbind întruna:
– Inteligent e Lightning, nu? Are mintea unui copil de patru sau cinci ani, parcă pricepe tot ce-i spui. Cum l-ai învățat? Că nu te-am văzut niciodată antrenându-l. San Lai m-a întrebat zilele trecute dacă avem de gând să-l castrăm. Tu ce zici? Dacă nu-l castrăm, poate că se va împerechea și va avea pui…
Jin Chao nu înțelegea de ce tocmai acum voia ea să discute despre castrarea lui Lightning. Privirea îi alunecă involuntar asupra ei – materialul alb, ud, îi scotea în evidență formele, până și linia taliei se distingea clar. Vocea ei blândă, melodioasă, umplea aerul din jur. Cu cât părea mai inocentă, cu atât tentația părea mai greu de ignorat. Deși găsise deja hainele, mâinile i se opriră. Își strânse buzele într-un gest de autoironie – nu era un sfânt. N-avea cum să rămână indiferent. Respiră adânc, controlat, și o strigă:
– Mu Mu.
Jiang Mu tăcu, privind cum închise din nou dulapul, apoi se întoarse și o trase ușor spre ușa dulapului. Când buzele lui atinseseră ale ei, inima i se zbătea atât de tare, de parcă ar fi vrut să-i rupă pieptul.
Căldura ei, moliciunea, gemetele involuntare – toate îl făceau pe Jin Chao să-și piardă controlul. N-o mai sărutase niciodată așa, cu o respirație care părea să distrugă totul în cale, lăsând la vedere un sine autentic, dezlănțuit, sălbatic, care pândise tăcut sub masca reținută – dorința pură de a o poseda.
Jiang Mu se pierdu în furtuna lui, cu capul tot mai amețit, iar trupul îi era invadat de o mâncărime greu de suportat. Murmură încet:
– Frate…
Jin Chao îi mușcă ușor buza, cu respirația fierbinte:
– Nu-mi spune frate acum. Sună ca o crimă.
Jiang Mu abia mai putea sta în picioare, se agăța de umerii lui, trupul moale, de parcă i-ar fi dispărut oasele. Îi răspunse stângaci, cu un glas ușor alintat:
– Chao Chao…
Dar acel apelativ nu făcu decât să-l împingă și mai tare în prăpastie. Jiang Mu nu-l văzuse niciodată așa – cu privirea scăpărând de dorință, cu trupul tensionat, emanând o energie irezistibilă. Cu mintea încețoșată, auzi sunetul fermoarului, rochia îi căzu de pe umeri, iar palmele lui, bătătorite, îi alunecau peste pielea fină, făcând-o să tremure.
Chiar și în nevinovăția ei, înțelese ce voia Jin Chao. Închise ochii cu teamă, pregătită să accepte totul. Dar în clipa următoare, rochia căzută fu trasă la loc, iar Jin Chao îi închise fermoarul din spate.
Jiang Mu deschise ochii, nedumerită. Privirea lui era încă plină de foc reținut, dar zâmbetul îi era calm:
– Încă nu e timpul.
După ce rosti aceste cuvinte, redeschise dulapul, îi întinse hainele și ieși din cameră.
Jiang Mu fugi în baie, cu fața roșie ca un măr copt. Rămase nemișcată multă vreme, incapabilă să se liniștească. Scena de mai devreme o copleșea iar și iar. Poate din cauza agitației, în timp ce ieșea grăbită, își prinse degetul în ușă și țipă de durere:
– Chao Chao!
Jin Chao intră imediat. Văzând-o cu părul scurt, ud, lipit de obraji și expresia ei chinuită, întrebă:
– Ce s-a întâmplat?
Ea ridică degetul rănit, plângându-se:
– Ușa ta m-a atacat…
Jin Chao se abținu să nu râdă și nu spuse nimic. Imaginea ei din acel moment îi aminti de amintiri vechi.
Pe când Jiang Mu era la grădiniță, nu plângea niciodată când cădea afară, dar cum ajungea acasă și îl vedea, izbucnea în lacrimi, căutându-i genunchii ca să-și spună păsul. Când Jin Chao făcuse antrenament militar între cicluri școlare și fusese plecat câteva zile, Jiang Mu se rănise la genunchi. Deși rana se vindeca deja, temându-se că nu va apuca să i-o arate, trasa în fiecare seară, după baie, un cerc cu pixul ca să o marcheze.
Când Jin Chao reveni acasă, ea nu zise nimic. Dar când el observă cercul de pe picior și întrebă ce e, lacrimile începură să-i curgă șiroaie. După ce Jin Qiang îi povesti întreaga întâmplare, Jin Chao râse multă vreme.
Atunci, micuța Jiang Mu arăta exact ca acum și întrebă supărată:
– De ce râzi?
Jin Chao se îndreptă spre pat și deschise sertarul. Lucrurile din el erau aranjate perfect, grupate în cutii metalice. Jiang Mu îl urmări cum scoase două cutii și le puse deoparte, apoi întinse mâna spre una de lemn, aflată în spate.
Se alarmă pe loc și făcu un pas înainte, apăsând pe mâna lui:
– Ce faci?
Jin Chao apucase deja cutia și o trăgea afară. Se întoarse și spuse:
– Caut un plasture.
Jiang Mu replică:
– Dar păstrezi medicamentele în sertarul din dulap. De ce cauți aici?
Privirea lui Jin Chao se îngustă ușor:
– E chiar lângă pat, de ce să merg până la dulap? Ce, te deranjează?
Jiang Mu apucase și ea cutia de lemn, încercând pe furiș să o tragă spre ea, răspunzând cu un ton ușor vinovat:
– Nicio problemă, chiar deloc. O caut eu.
Dar Jin Chao îi urmărea comportamentul ciudat, cu o privire ușor iscoditoare, fără să-și miște deloc mâna. Jiang Mu nu reușea să i-o smulgă și auzi doar vocea lui calmă:
– N-ai zis că te-ai lovit la mână? Nu te mai doare, de vrei s-o vezi singură?
Jiang Mu își șterse sângele cu un șervețel și-și mări brusc ochii, arătând de parcă era perfect sănătoasă:
– Nu mai e nimic, uite, s-a vindecat, nu mai trebuie plasture.
Ridică degetul în fața lui Jin Chao, dar degetul îi jucă festa – începu din nou să sângereze chiar sub privirea lui.
Jin Chao privi într-o parte și pufni:
– Mai bine pune totuși un plasture, să nu pierzi tot sângele.
În clipa în care voia să deschidă cutia de lemn, Jiang Mu se aruncă pe el.
Îi fu atât de brusc saltul, încât chiar și Jin Chao se sperie. Temându-se să nu se lovească, nu se feri, ci își folosi trupul ca s-o protejeze. Ea se izbi cu capul de pieptul lui cu un sunet înfundat. Lovitura nu fu blândă, iar Jin Chao scăpă un oftat, întrebând cu surprindere:
– Ce e în cutia asta? Vreo moștenire de familie?
Pe când vorbea, degetul lui deschise capacul cutiei. Aerul parcă încremeni pentru câteva secunde – printre plasturi, bețișoare cu vată și termometru, o cutie roșie strălucitoare din mijloc sărea prea tare în ochi ca să fie ignorată.
Mișcările lui Jiang Mu se opriră și ele. Rămase cu ochii lipiți de cutiuța aceea. Jin Chao tăcu o vreme, apoi întoarse capul spre ea, cu o privire plină de subînțeles:
– Moștenire de familie?
Jiang Mu făcu un pas înapoi, atât de rușinată că și-ar fi dorit să dispară în pământ.
Jin Chao scoase obiectul, iar ochii îi zâmbeau ironic:
– Să ascunzi asta în sertarul meu de la pat… ești ceva, tu.
Jiang Mu nu putea primi acea „laudă” și ripostă imediat:
– Nu mi l-ai dat tu?
Jin Chao încruntă ușor sprâncenele:
– Eu ți l-am dat?
Obrajii lui Jiang Mu se înroșiră puternic, întoarse capul și dădu din cap.
Jin Chao păru nedumerit:
– De ce ți-aș da eu așa ceva?
Jiang Mu îl privi fugar, timidă, vocea ei fiind un firicel:
– De unde să știu…
Apoi se urcă pe pat și se acoperi complet cu pătura subțire, nemișcată.
Jin Chao rămase nemișcat o vreme. Nu după mult, Jiang Mu simți cum colțul păturii era ridicat, iar el îi lua mâna ca să-i pună un plasture.
Jiang Mu trase pe furiș pătura și-l privi. Privirea lui cădea ușor peste ea, făcându-i inima să tresară. Ridică din nou pătura, lăsând afară doar ochii, și întrebă:
– La ce te gândești?
Jin Chao o privi astfel, cu un zâmbet care se lărgea lent. Aruncă cutia pe noptieră și se ridică să plece, dar Jiang Mu întinse mâna și-l prinse.
Jin Chao se opri, cu o privire caldă:
– Chiar nu-ți e frică că o să-ți fac ceva?
Jiang Mu încă se temea, dar nu-l lăsă să plece. Jin Chao îi răspunse relaxat:
– Mă duc să fac un duș.
