Jiang Mu îl adăugă pe San Lai în lista de prieteni de pe WeChat. După ce termină de mâncat, se duse la chiuveta de la parter, își spălă vasele, le uscă cu grijă și le puse la loc pe masă.
San Lai îi pregătise deja o ceașcă de ceai de crizantemă. Jiang Mu ținu în mâini paharul cald, inspirând aroma ceaiului. Observă că San Lai avea mereu o ceașcă de ceai de crizantemă în mână ori de câte ori stătea în ușă.
– E chiar atât de bun ceaiul de crizantemă? nu se putu abține să întrebe.
San Lai ridică din umeri.
– E singurul ceai pe care-l am. Nu prea beau altceva.
Jiang Mu luă o înghițitură mică. Era ușor amărui. Comparativ cu ceaiul de iasomie sau cel de trandafir, pe acestea din urmă le prefera.
– De ce? întrebă ea.
San Lai îi răspunse serios:
– Reduce focul intern.
Jiang Mu întrebă sinceră:
– Tu ai mult foc intern?
San Lai izbucni într-un râs zdravăn și glumi:
– Data viitoare întreabă-l pe You Jiu dacă se încinge în miez de noapte.
Jiang Mu înțelese brusc la ce se referea și obrajii i se înroșiră. Luă repede o altă gură de ceai și schimbă subiectul:
– Acum mă ignoră…
San Lai se lăsă pe spate în scaun și o privi:
– Dacă te ignoră, ignoră-l și tu. Concentrează-te pe învățat. Nu poate să te mănânce de vie.
Jiang Mu puse jos ceaiul și, sprijinindu-se de marginea pernei, întrebă:
– Jin Chao… n-a mai dat examenul de admitere din cauza unui accident la o cursă cu motociclete?
Era singura explicație plauzibilă care îi trecuse prin minte, dar expresia lui San Lai deveni treptat serioasă.
– Nu are nicio legătură. N-a mai pus mâna pe o motocicletă de când era în clasa a zecea. Iar cursele de dinainte… nu prea a avut de ales.
Privirea lui Jiang Mu se întunecă, ochii i se umplură de neliniște:
– De ce?
San Lai o privi pentru o clipă, apoi continuă:
– Ar trebui să știi cum stătea treaba în familia lui. Tatăl lui – adică tatăl vostru – îi dădea doar bani de taxe și de mâncare. Niciun ban în plus. You Jiu avea mulți prieteni și ăștia îl tot trăgeau după ei la masă și la băut. Dar el nu era genul care să profite.
În plus, îi plăceau librăriile. Niște cărți îl lăsau fără mâncare pe o săptămână. Totul costa, dar fiind minor, nu-l angaja nimeni. Mai târziu, câțiva prieteni de-ai lui care mergeau cu motocicleta au intrat într-un circuit clandestin. Ei, circuit e mult spus – erau doar niște tineri din Tonggang care se adunau noaptea pe Muntele Sidang și pariau câte cincizeci sau o sută de yuani. Câștigătorii, și cei care pariau și cei care alergau, împărțeau banii.
You Jiu a împrumutat bani, și-a luat o motocicletă la mâna a doua, a modificat-o singur și s-a dus pe Sidang. Nu-l cunoștea nimeni acolo, nu-l băga nimeni în seamă, dar în noaptea aia a rupt tot. A câștigat suficient cât să-și plătească datoria chiar în aceeași seară.
Alții alergau pentru adrenalină, dar el o făcea ca să supraviețuiască. De asta nu avea frică. Îi intimida doar din priviri pe ceilalți când urca pe motor.
A început să meargă regulat pe Muntele Sidang să-și facă bani de buzunar. A devenit cunoscut, dar apoi au început raziile. Poliția îi prindea pe tineri la intrarea în munte, le confisca motocicletele. Au închis chiar și zona o vreme. După aia s-au risipit toți, iar You Jiu n-a mai călcat pe-acolo.
Jiang Mu nu știa că Jin Chao făcuse curse de motociclete în liceu ca să-și câștige traiul. Jin Qiang lucra acum în administrarea proprietăților, un loc cu salarii modeste. După deducerile pentru asigurări, probabil îi rămâneau cam trei mii de yuani. Zhao Meijuan stătea acasă să aibă grijă de Jin Xin și, doar din când în când, făcea promoții în supermarketuri pe oră – bani puțini. Își putea imagina cât de greu îi fusese lui Jin Chao.
În schimb, după ce Jin Qiang plecase din Suzhou, Jiang Yinghan vânduse casa veche, deschisese o agenție loto cu bani din serviciul ei și, cu restul banilor plus veniturile din agenție, cumpărase două apartamente.
Mai târziu, când prețurile au crescut, a vândut unul ca să achite creditul pentru celălalt. Avea destui bani să-i ofere lui Jiang Mu o copilărie fără griji. Jiang Mu nu-și putea închipui cât de greu trebuia să fie pentru un licean să-și continue studiile și în același timp să se întrețină.
Mai era ea supărată pe Jin Chao? Parcă nu. Sentimentul se risipise, lăsând în loc o strângere în piept. Dacă drumurile lor nu s-ar fi despărțit atunci, ar fi fost nevoie ca el să treacă prin toate astea? Jiang Mu nu avea de unde ști. Era o întrebare fără răspuns. Dar în clipa aceea, inima o durea.
După ce își termină povestea, San Lai bău din cana lui mare cu ceai. Înainte ca Jiang Mu să-l întrebe mai mult, schimbă subiectul și începu să-i povestească despre motocicleta lui Yamaha. Spunea că de câte ori Jin Chao mergea la curse, mergea și el, deși nu participa. Yamaha lui, zicea el, era cea mai atrăgătoare de pe munte.
Dintr-un motiv anume, când San Lai își lăuda motocicleta, Jiang Mu nu și-o imagina cu un design cool, ci mai degrabă plină de beculețe LED care jucau pe muzică de club. Îl vedea în stare de așa ceva, mai ales că Honda lui actuală avea lumini ambientale, iar când se deschideau ușile, pământul se lumina de zici că ieșea o vedetă.
Când Jiang Mu l-a întrebat de ce nu a participat niciodată, San Lai i-a dat un răspuns foarte sincer:
– Păi… să ies pe ultimul loc ar fi fost cea mai mică problemă. Sunt prea delicat. Mi-e frică să nu mă lovesc.
Se lăuda că atunci când apărea pe Muntele Sidang, cu atitudinea potrivită, fetele frumoase în haine sumare veneau să facă poze cu motocicleta lui.
– Fără glumă, eram o legendă pe Sidang. Ori de câte ori mergeam, nu pierdeam niciodată un pariu. Plecam mereu cu buzunarele pline.
– Cum reușeai?
– Simplu. Pariam mereu pe You Jiu.
„…”
Când Jiang Mu auzise prima dată ce-i spusese Pan Kai, nu însemnase prea mult pentru ea. Dar în acea seară, în magazinul lui San Lai, ascultându-l cum povestea despre acei ani, totul prindea viață. Prin vocea lui San Lai, parcă vedea trecutul lor – nebunia, pasiunea, forța, dar mai ales tinerețea de neînlocuit.
Totuși, San Lai se oprea mereu înainte de anul final de liceu, evitând cu grijă tot ce venea după.
Timpul trecea pe nesimțite în timp ce vorbeau. Trecuse deja o oră. Jiang Mu era fascinată de povești. Fără îndoială, dacă San Lai era un povestitor fără sfârșit și uneori cam neserios, atunci Jiang Mu era ascultătoarea lui cea mai dedicată.
Doar prin cuvintele lui reușea să zărească fragmente din Jin Chao, din anii în care ea nu făcuse parte din viața lui.
Desigur, cele mai multe erau descrieri misterioase legate de înfățișare. Adevărul e că, deși îl cunoștea pe San Lai de peste trei luni, cu barba lui deasă și părul mereu ciufulit, Jiang Mu nici nu mai știa exact cum arăta. De fiecare dată când se descria ca fiind fermecător, avea impresia că vorbește despre altcineva.
Asta o făcu să îl privească atent, studiindu-l, înainte de a întreba:
– Dacă ești atât de ucigător de chipeș, atunci de ce te lași să arăți așa?
San Lai își legăna piciorul cu nepăsare și întrebă:
– Să arăt cum?
Jiang Mu se simți stânjenită să-i spună direct, așa că își duse tacticos mâna spre bărbie.
– Ei bine, toată… părul facial.
San Lai se opri din legănat și se aplecă spre ea cu un aer conspirativ:
– Fratele tău San Lai are un farmec prea periculos. Mi-e teamă că dacă femeile îmi văd adevărata frumusețe, n-o să mai plece și asta îmi strică afacerea. Așa că prefer să le las să-și imagineze cum arăt cu adevărat.
– …Ce grijuliu din partea ta.
San Lai încuviință serios din cap.
Văzând expresia lui sobră, Jiang Mu nu se putu abține și își acoperi gura râzând:
– Dar, sincer, dacă te-ai rade și ți-ai tunde părul, ai părea destul de… proaspăt.
Văzând-o în sfârșit râzând, expresia lui San Lai se înmuiă.
Chiar în acel moment, cineva bătu de două ori în geamul magazinului de animale. Amândoi se întoarseră și îl văzură pe Jin Chao în picioare în fața ușii. San Lai zâmbi și spuse:
– N-ai zis că închizi? Am crezut că te-ai dus la culcare.
Jin Chao deschise ușa și intră, privindu-o pe Jiang Mu. Râsul ei nu dispăruse complet, fața îi era încă relaxată. Îi aruncă apoi o privire rece lui San Lai și zise:
– Vă tot țineți de palavre. Cum vrea omul să doarmă cu atâta zgomot?
San Lai răspunse nepăsător:
– Atunci nu mai dormi. Dacă ți-e cu adevărat somn, poți să dormi și cu un tractor în ureche. Asta înseamnă că nu ți-e somn.
Jiang Mu se uită la ceas – era deja târziu. Se ridică, își puse rucsacul în spate și îi spuse lui San Lai:
– Mai bine plec acum.
San Lai se ridică încet:
– Așa târziu și tot pleci acasă?
Jiang Mu se întoarse spre Jin Chao:
– Da, nu-mi oferă nimeni cazare, se pare.
Ochii lui San Lai se arcuiară zâmbind, în timp ce Jin Chao o privi impasibil:
– Dacă știi asta, trebuia să pleci mai devreme.
Poate că discuția cu San Lai îi întărise puțin tăria sufletească. Față de atitudinea rece a lui Jin Chao, Jiang Mu devenise mai imună. Răspunse la fel de detașată:
– Tocmai plec. Nu te obosi să mă conduci. La revedere.
Deschise liniștită ușa, merse până la intrarea garajului unde îl mângâie pe cap pe Shandian, apoi ieși la stradă și chemă un taxi.
\*\*
Duminică dimineață, plicurile roșii pe care Jin Chao nu le acceptase îi fuseseră returnate unul câte unul în portofelul digital. Jiang Mu nu se trezea de obicei devreme, dar azi se ridică odată cu zorii, coborî și găsi o mică ceainărie curată unde își umplu stomacul, apoi cumpără niște plăcințele cu carne pe care le duse pe Aleea Tongren.
Ușa garajului era încă închisă, ruloul tras, așa că bătu la ușa magazinului lui San Lai. Acesta părea abia trezit, cu părul lung prins într-un coc mic, în papuci și pijamale, curățând litiera pisicilor cu un aer de mare concentrare.
Noiembrie, în Tonggang, adusese deja iarna. Jiang Mu purta o haină albă de bumbac, căptușită, cu gluga îmblănită ridicată. Fața îi era atât de înfofolită încât doar o palmă de piele rămânea vizibilă în timp ce se uita înăuntru.
San Lai întoarse capul, văzu o fată pufoasă în prag și zâmbi, apoi puse jos lopățica și îi deschise ușa. De îndată ce Jiang Mu intră cu plăcințelele calde, mirosul de carne umplu tot magazinul. Toate animalele se agitară, iar Jiang Mu simți că descoperise instant codul de invocare al lui San Lai.
Puse punga pe masa de sticlă și întrebă:
– Garajul nu e deschis azi?
San Lai închise dulapul și îi răspunse:
– Dimineața vin puțini clienți, așa că deschid după zece. După ce ai plecat, You Jiu a revenit la programul normal.
– Mmm… deci încă nu s-a trezit?
San Lai își spălă mâinile:
– Tipul ăla ciudat n-are nevoie de mult somn. De obicei e treaz pe la șase-șapte.
Jiang Mu își plimba degetul pe geamul dulapului de sticlă, jucându-se cu pisicile, și întrebă:
– Și ce face după ce se trezește?
San Lai se întoarse cu un prosop de hârtie, uscându-și mâinile și zâmbind.
Văzând că nu răspunde, Jiang Mu se întoarse și întrebă din nou:
– Crezi că o să mă alunge iar când mă vede?
San Lai se apropie, luă o plăcințică și întrebă:
– Și dacă te alungă din nou, ce faci?
Jiang Mu răspunse hotărâtă:
– Ce pot să fac? Să-i cânt? Să-i spun bancuri? Să-i fac magie? Să-i dansez?
– Știi să dansezi?
– Nu chiar, am făcut balet când eram mică. Aș putea încerca. Dacă dansez pentru el, cum ar mai putea să mă alunge?
San Lai o privi pe Jiang Mu, îmbrăcată ca un ursuleț pufos, și nu-și putu imagina cum ar arăta dacă ar încerca balet așa. Râsul îi umplu magazinul, zgomotos și nestăpânit, iar Jiang Mu începu să râdă și ea, molipsită de veselie.
În mijlocul acestui râs sincer, San Lai ridică brusc privirea și strigă:
– Ai auzit? Hai jos să vezi lebăda mică!
Zâmbetul lui Jiang Mu se șterse într-o clipă. Fața i se albi și privi șocată spre scări. Se auzi o mișcare de sus, apoi o pereche de picioare lungi coborî cu pași liniștiți. Inima i-o luă razna, tot mai repede, până când Jin Chao apăru complet în câmpul ei vizual.
Se opri la baza scărilor, se rezemă încet de balustradă și le aruncă o privire leneșă:
– Hai, dansează.
