Feng Suige se rezema leneș de spătarul jilțului.
– Căpitan Fu, dacă te răzgândești, să nu uiți să-mi spui.
O altă femeie aruncă o privire piezișă, apropiindu-se cu un zâmbet insinuant.
– Înălțimea Ta, ce păcat ar fi să fie desfigurată o asemenea frumusețe.
Gura lui Feng Suige tresări ușor, iar ochii i se îngustară cu răceală.
– Ce propunere are Mei Yi?
În ochii lui Mei Yi fulgeră o urmă de răutate.
– De ce n-ar trimite-o Înălțimea Ta în Cortul Roșu al armatei Su Sha…
N-apucă să isprăvească, că o palmă grea îi izbi obrazul și o aruncă la pământ.
Feng Suige o privi cu răceală cum zăcea întinsă pe jos.
– Dacă ești atât de grijulie, de ce să nu-ți îndeplinesc dorința? Trimite-o pe ea să aline ostașii.
Yi Xiao încuviință ușor din cap, zâmbind tăios.
– Așa tratezi o fostă țiitoare? Nu simți niciun strop de mustrare?
Feng Suige păși spre ea, îi prinse bărbia cu forță și rosti printre dinți:
– Poate că ar trebui să iau în serios propunerea ei. Ce spui?
Yi Xiao se strângea de durere, dar își rostise cuvintele limpede:
– Am eu vreo putere de alegere în mâinile tale?
Feng Suige o eliberă cu un hohot rece.
– Încă nu crezi că pot smulge adevărul din tine cu ușurință.
Yi Xiao zâmbi abia sesizabil.
– Ce metodă ai de gând să folosești? Biciuirea? Cunosc o sută opt tehnici de tortură ale armatei Jin Xiu. Vrei sugestii? Sau poate preferi să le poruncești gardienilor să mă batjocorească? Asta te-ar mulțumi mai tare?
Feng Suige se cutremură și răcni:
– Tu… mai ești femeie, de îndrăznești să rostești asemenea vorbe?
Yi Xiao îi răspunse doar cu un zâmbet provocator.
Privirile li se încrucișară, scânteind de o luptă mută. După un timp, Feng Suige întoarse capul, dar glasul îi rămase aspru:
– Mâine mă întorc. Sper că până atunci, Căpitan Fu, vei avea un răspuns care să mă mulțumească.
Spuse acestea și părăsi temnița cu pași repezi.
Xia Jingshi răsfoia tăcut un teanc de suluri, în timp ce Xiao Weiran stătea drept, cu o expresie sobră. După un răstimp, Xia Jingshi ridică fruntea încruntată.
– Cum e cu putință? Niciun han, nicio trăsură închiriată, nicio ieșire din cetate. A dispărut Yi Xiao în văzduh?
Xiao Weiran ezită o clipă.
– Înălțimea Ta, să cercetăm drumurile urmate de caravanele de negustori care au părăsit recent cetatea?
Xia Jingshi cugetă preț de o clipă.
– Vrei să spui că…
Xiao Weiran încuviință.
– Dacă ar fi plecat, ar fi făcut-o pe față. Această dispariție e semn rău, după umila mea părere.
– Ocupă-te tu de asta. Spune-i și lui Ning Fei să nu o scape din ochi pe Ling Xueying. Nu ne mai permitem alte greșeli.
Rosti cu oboseală și se lăsă pe spate, frecându-și fruntea.
Xueying ședea neliniștită la masă, ciupind absentă corzile qin-ului. Hainele lui Yi Xiao nu sugerau o slujnică fugărită, deci varianta răpirii de către negustori de carne vie părea improbabilă. Și totuși, ce altă explicație putea fi? La cât era de înfricoșătoare când se mânia, cine ar fi îndrăznit să o cumpere, chiar și dusă cu forța?
Să fi plecat din disperare?
Gândul o înfricoșă tot mai tare. Într-un acces de neliniște, ciupi struna cu putere și se ridică brusc.
Ning Fei, care ațipise sprijinit de zid, tresări trezit de zgomot. Când își reveni, Xueying deja îl depășise, fără să-l bage în seamă.
– Unde te duci?
Ning Fei își frecă ochii și porni în urma ei.
Xueying se opri.
– Să o caut pe Yi Xiao, firește. Nu ca tine, care promiți marea cu sarea și dormi toată ziua prin colțuri!
Ning Fei aproape că urlă de frustrare.
– Măsoară-ți vorbele! Nu am închis un ochi de zile întregi, am răscolit toată cetatea Lu. Am prins un ceas de odihnă și tu mă ocărăști.
– Dar mi-e teamă că e în primejdie, spuse Xueying, cu ochii deja plini de lacrimi. Dacă se gândește din nou să își pună capăt zilelor…
– Ptiu! Ning Fei scuipă iute. Nu mai rosti asemenea blesteme, copilă. Yi Xiao e puternică. Va fi bine.
Xueying sări ca arsă.
– Copilă? Eu i-am salvat viața lui Yi Xiao! Cum îndrăznești să spui că o blestem? Dacă știam că va păți asta, nu o lăsam să vină în cetate. Totul e vina Prințului Zhen Nan, și voi toți sunteți complicii lui! Sunteți mulțumiți acum, că a dispărut fără urmă?
Ning Fei îi astupă gura cu palma.
– Iar începi, iar cu moartea-n gură.
Se opri brusc. Scoase mâna ca și cum s-ar fi ars și o privi mirat: era udă de lacrimi.
– Plângi?
Xueying își șterse repede ochii cu mâneca și se întoarse fără un cuvânt.
Ning Fei își frecă stânjenit palma de piept, apoi se așeză în fața ei.
– Hei, nu mai plânge. Dacă ți-am greșit cu ceva, lovește-mă. Dar nu mai plânge.
Văzând că ea nu răspundea, îi apucă mâna cu stângăcie și i-o puse pe piept.
– Hai, lovește-mă. Dar nu mai plânge.
Xueying, roșie de supărare, încercă să-și smulgă mâna.
– Dă-mi drumul, altfel țip că mă batjocorești!
Ning Fei îi dădu imediat drumul. Xueying, nepregătită, se poticni și căzu cu un scâncet.
Văzând-o, Ning Fei o ajută să se ridice, abținându-se să nu râdă.
– Nu-i vina mea. Tu mi-ai spus să-ți dau drumul.
Xueying își scutură mâinile de praf, cu fața posomorâtă. Dintr-o dată, îl lovi zdravăn cu piciorul în fluierul piciorului. Ning Fei țipă și sări într-un picior, boscorodind:
– N-am mai văzut femeie așa sălbatică! Yi Xiao e mai gingașă ca tine. Cine-ar crede că te dai fată de neam bun… Hei, nu fugi!
Văzând-o că o ia la goană, Ning Fei scrâșni din dinți și porni după ea, șchiopătând.
În celulă, picăturile clepsidrei păreau să-i bată direct în inimă. Timpul curgea greoi, iar lumina de la ferestruică se lungise tot mai mult. Membrele, prinse în obezi, i se amorțiseră de-a binelea. Yi Xiao înjura în gând numele lui Feng Suige, străduindu-se să-și mute gândul de la durere.
Noaptea se lăsase în cele din urmă, aerul rece pătrunzându-i până în măduvă. Deși era primăvară, plecase în grabă, îmbrăcată doar în haine subțiri de interior. După răpirea ei, cu siguranță nu-i mai rămăsese nimic.
Gândul acesta o făcu să clatine ușor din cap și să surâdă amar. Dar și dacă ar fi avut ceva la ea, cui i-ar fi păsat de confortul unei prizoniere?
Cele două întrebări ale lui Feng Suige… bănuia că suspecta Jin Xiu că râvnea la regatul Su Sha.
Era de înțeles. Cei care nu fuseseră de față n-ar fi crezut niciodată că o femeie ar fi în stare să-și riște viața pentru a-l opri pe cel iubit să se însoare cu alta. Cu atât mai puțin, că Xia Jingshi dăduse înapoi din pricina ei – și chiar și ea găsea asta greu de crezut.
Înălțimea Ta… oare se amăgea Yi Xiao? Sau tu?
– Pari că te distrezi, se auzi o voce batjocoritoare de la ușă.
Feng Suige, cu ochii negri ca obsidianul, o privea fix pe Yi Xiao, care tocmai schițase un zâmbet.
Yi Xiao își șterse zâmbetul și lăsă genele în jos.
– S-a făcut deja ziuă?
Feng Suige își încleștă fălcile.
– Aici e domeniul meu. Vin când vreau. Trebuie să cer voie de la tine?
Aruncă o pătură groasă pe jos și ieși trântind ușa.
Yi Xiao privi de la pătură spre ușa larg deschisă.
– Feng Suige, netrebnicule! Dacă tot nu-mi lași pătura, măcar închide ușa!
În odaia acoperită cu draperii grele de brocart din Pavilionul Celor Șapte Comori, un miros îmbătător de mosc și chihlimbar plutea dintr-un vas Pi Xiu.
Feng Suige stătea întins pe perne moi, ascultând în tăcere spusele iscoadei.
Sluga de la reședința lui Fu Yi Xiao spusese că, din pricina slujbei sale, aceasta ajungea acasă foarte rar. După moartea mamei sale, trecea și câte câțiva ani fără să le calce pragul. Dacă nu ar fi fost răsplătirile necontenite trimise de Prințul Zhen Nan către familia Fu, probabil că ar fi uitat cu totul de ea.
După ce-l eliberă pe sol, Feng Suige își trosni încet degetele, unul câte unul.
În urmă cu ani, pe când cele două regate se aflau în război, deși armata regatului Su Sha era redutabilă, multe victorii sigure fuseseră dejucate de strategiile viclene ale Prințului Zhen Nan. Îl temuse pe acel marchiz Jin Xiu supranumit Zeul Războiului.
Acum, deși fusese semnat un tratat de pace, logodna dintre Prințul Zhen Nan și domnița Xi Yang rămânea fără împlinire. Nu puteau întreba deschis Curtea Jin Xiu de ce prințul, deși sănătos, tot amâna căsătoria, invocând boala. Iar Xi Yang era de o încăpățânare ieșită din comun. Așa că nu rămânea decât o țintă: Xia Jingshi.
El fusese mereu retras, fără soție sau țiitoare, rareori îngăduind unei femei să se apropie. Fu Yi Xiao părea o excepție. Cum avea să reacționeze Xia Jingshi când avea să afle că el o răpise?
Ușa se deschise și Yun Yi păși înăuntru. Văzându-l pe Feng Suige cufundat în gânduri, se sui pe divanul brocat și rosti languros:
– Înălțimea Ta, e frig afară. De ce nu te retragi mai devreme?
Feng Suige o privi pieziș.
– E frig, spui?
Yun Yi râse încetișor.
– De îndată ce Înălțimea Sa se așază lângă mine, Yun Yi nu mai simte frigul.
Feng Suige mormăi, ca pentru sine:
– Să sufere puțin. Îi face bine.
Yun Yi clipi nedumerită.
– Despre cine vorbește Înălțimea Sa?
Feng Suige zâmbi enigmatic.
– Nu e nimic.
