Jin Zhao părea nerăbdător să plece, iar după ce îi întinse lui Jiang Mu cutia cu orez prăjit, degetele i se mișcau mecanic peste pachetul de țigări de lângă el, ca și cum o grăbea să termine de mâncat. Jiang Mu abia apucă să ia câteva îmbucături și îi spuse chelnerului:
– Împachetați-l, vă rog.
Se gândise că era mai bine să-l ia acasă, dat fiind că, probabil, la prânz o așteptau iar colțunași reci.
Cei de la masa alăturată nu-și putură reține râsul văzând-o cum abia gustase de câteva ori înainte să lase totul neatins. Când Jin Zhao se pregătea să plece cu ea, bărbatul cu pandantivul din jad râse:
– Sora ta chiar e ieftin de hrănit, nu?
În timp ce scana codul QR pentru plată, Jin Zhao răspunse nepăsător:
– Vrei s-o hrănești tu?
Nici nu se așteptase ca omul să-i răspundă:
– De ce nu?
Îi aruncă o privire lui Jiang Mu și zise cu un zâmbet larg:
– Hai cu mine, surioară. Te hrănesc eu cu cele mai bune mâncăruri, te fac să înflorești de plăcere. Ce zici?
Instinctiv, Jiang Mu păși în spatele lui Jin Zhao. Cei trei izbucniră în râs, iar colțurile buzelor lui Jin Zhao se arcuiră ușor. Când luă cutia cu mâncare și mută scaunul, își aminti brusc ceva și o întrebă:
– Te mai doare gura?
Jiang Mu uitase complet de rana de pe buze. Își atinse ușor colțul gurii:
– Nu cred că mă mai doare.
Jin Zhao mormăi scurt, apoi, uitându-se spre Jin Fengzi, îi spuse lui Jiang Mu:
– E timpul să-ți plătești datoria.
Jiang Mu încremeni. Crezuse că Jin Zhao glumise ieri. Când își ridică privirea la cei doi „Guan Gong” masivi, parcă nu-i venea să se apropie.
Jin Fengzi ridică din sprâncene, nedumerit:
– Ce datorie?
Jin Zhao își lăsă pleoapele în jos. Văzu o pereche de bețișoare așezată pe marginea mesei, lovi ușor capătul și acestea zburară drept spre brațul stâng al lui Jin Fengzi, pocnind sec la impact. Trupul masiv al lui Jin Fengzi tresări, privind surprins:
– Pentru ce a fost asta?
Jin Zhao răspunse calm:
– Un țânțar.
Se întoarse apoi către ceilalți:
– Noi plecăm. Beți voi liniștiți.
După ce ieșiră, cei trei își schimbaseră privirile și râseră privind mormanul de ceapă verde, ghimbir și usturoi lăsat pe masă.
Bărbatul cu pandantivul bombăni:
– Cine e mica asta, de You Jiu se poartă așa cu ea?
Jin Fengzi își frecă brațul roșu, chicotind:
– Cine știe? Să-i spunem Șarpelui Verde, să-i dovedim loialitatea?
Toți izbucniră în râs.
Pe drumul spre casă, Jin Zhao nu o conduse pe strada principală, ci o luă pe scurtături. Zona era plină de sate urbane nedezafectate, cu alei înguste între case joase. Când păși după el într-unul dintre acele coridoare întunecate, Jiang Mu nu-și putu stăpâni zâmbetul.
Jin Zhao, cu un pas înainte, o întrebă:
– Ce tot zâmbești?
Ochii rotunzi ai lui Jiang Mu se arcuiră vesel:
– Sunt mulți țânțari.
În privirea lui Jin Zhao trecu o umbră de amuzament. Mergeau unul lângă altul, cu o distanță de jumătate de pas între ei. Deși întunericul îi învăluia, Jiang Mu nu simțea nicio teamă atâta timp cât era cu el.
Încercând să-l ademenească într-o discuție, Jiang Mu întrebă cu voce degajată:
– Ce faci mâine?
– Muncesc.
– Ce fel de muncă?
Jin Zhao nu răspunse. Jiang Mu încercă din nou:
– Dar poimâine?
– De ce întrebi? întrebă el, aruncându-i o privire de sub sprâncene.
– Așa, de curiozitate. Ce faci de obicei?
– Fac bani.
Se opri și spuse:
– Ia-o înainte.
Jiang Mu păși câțiva metri și se întoarse să-l privească. Jin Zhao stătea în întuneric, aprinzând o țigară. Umbra lui se întindea lung pe jos. Ridică capul și, expulzând fumul în direcția ei, zise:
– Continuă să mergi.
Fumul plutea în urma pașilor lui. La fiecare colț, o ghida cu un „stânga” sau „dreapta”.
Jiang Mu mai întrebă:
– În afară de făcut bani, ce mai faci?
Din spate nu veni niciun răspuns. Când se întoarse să-l privească, Jin Zhao își menținea mersul calm, ochii fixați pe ea.
– Mănânc, beau, dorm, pierd vremea. Care te interesează?
Jiang Mu își mușcă buza și își reluă mersul.
Aerul se răcise brusc. Picioarele goale sub rochia subțire i se umplură de piele de găină. În fața lor, un canal deschis îi bară drumul. Jiang Mu se opri:
– Pe unde o luăm?
– Tot înainte.
– Nu pot să sar.
Jin Zhao se opri și el, privind-o din câțiva pași în spate. O observă în tăcere: pielea palidă, brațele și picioarele subțiri — atât de firavă încât părea că o simplă atingere o putea rupe. Nu fusese așa când era mică: atunci avea brațele plinuțe ca niște rădăcini de lotus.
O scânteie de duioșie îi traversă ochii, dar o înăbuși rapid. Își scutură țigara și spuse:
– Să te îmbraci mai gros noaptea. Aici temperatura scade brusc după apus.
Apoi, cu un singur pas larg, trecu peste șanț.
Jiang Mu rămase privind uimită:
– Și eu cum trec?
– Mergi.
– Nu mă ajuți?
Cu o mână ținând cutia de mâncare și cealaltă în buzunar, Jin Zhao răspunse liniștit:
– Sunt plin de spini.
Jiang Mu își aminti imediat cât de brusc se smulsese din mâna lui Jin Zhao mai devreme, când traversaseră strada. Probabil că-l ofensase într-un fel.
Dar nici nu era dispusă acum să ceară ajutor. Privi la stânga, apoi la dreapta, căutând o altă cale.
De partea cealaltă, Jin Zhao spuse calm:
– Pe-acolo e blocat.
Înainte să apuce să întoarcă privirea, adăugă nepăsător:
– Și pe partea cealaltă te întorci înapoi.
Jiang Mu oftă și își sufla bretonul din ochi. Făcu câțiva pași înapoi, pregătindu-se să ia avânt. Jin Zhao ridică ușor sprâncenele, privind-o cum se retrăgea ca un arc întins.
Alergă și sări cu toată puterea.
Deși elanul părea promițător, rezultatul fu dezastruos. Nu sări prea departe, iar când părea că o să aterizeze direct în apa murdară, Jin Zhao întinse mâna și o trase de cealaltă parte.
Jiang Mu ateriză cu inima bătând sălbatic. Jin Zhao, însă, îi dădu drumul imediat și plecă înainte, aruncând peste umăr doar o constatare rece:
– Membre necoordonate.
Fața lui Jiang Mu se înroși instantaneu.
Aceeași vorbă o urmărise încă din clasele primare. Când intrase în clasa întâi, Jin Zhao era deja în a șasea, iar colegii lui, curioși, îl întrebaseră care era sora lui. Jin Zhao arătase râzând către ea:
– Cea care își mișcă mâinile și picioarele deodată.
Un an întreg, băieții din clasa lui o învățaseră să meargă corect, în hohote de râs, în timp ce Jin Zhao privea de pe margine distrându-se pe seama ei.
Pe atunci nu înțelesese prea bine, dar odată cu anii, începuse să realizeze cât de rușinos fusese acel episod.
Și totuși, într-un colț naiv al inimii ei, crezuse că într-o zi avea să ajungă la fel de bună ca fratele ei. Acum înțelegea că nu avea să se întâmple niciodată.
După ce trecură șanțul, în câteva minute ajunseră la marginea cartierului. Telefonul lui Jin Zhao sună. Se îndepărtă câțiva pași pentru a răspunde. Jiang Mu nu reuși să-i distingă bine cuvintele, doar câteva frânturi:
– Nu e mare lucru, adu-l mâine, mă uit.
– Dacă nu sunt, îl cauți pe Xiao Yang.
– Luna viitoare? Depinde de dată. S-ar putea să lipsesc câteva zile. Vino mai devreme.
Ajunseră în fața ușii și Jin Zhao își închise apelul. Scoase cheia și deschise. Livingul era la fel de tăcut ca atunci când plecaseră, doar ticăitul ceasului animând aerul. Jiang Mu privi – era aproape ora două.
Se duse la baie să se spele pe dinți. Când ieși, Jin Zhao nu plecase încă. Stătea pe canapea, scăldat în lumina slabă a telefonului.
Se apropie și întrebă în șoaptă:
– Unde dormi?
Lumina rece a telefonului îi accentua trăsăturile. Fără să-și ridice privirea, răspunse:
– Dormi tu. Eu mai stau puțin și plec.
Jiang Mu insistă:
– Ai unde să mergi?
De data asta, Jin Zhao întoarse telefonul cu fața în jos. Întunericul îi înghiți trăsăturile. Se auzi vocea lui joasă și ironică:
– Ce faci, vrei să vii la mine?
Privirile li se întâlniră pentru o clipă.
Jiang Mu înțelese că Jin Zhao o provoca subtil, testându-i disconfortul.
Își întoarse capul, rosti scurt:
– Noapte bună.
Se retrase în cameră. Așteptă în pat, ascultând după zgomote. Abia după zece minute auzi ușa de la intrare închizându-se.
Adormi fără să își dea seama când.
Când se trezi a doua zi, observă că cutia neagră de cadou, lăsată pe raftul din living, dispăruse.
Frustrarea care mocnise două zile începu să se risipească.
Însă nu pentru mult timp.
Încă de la primele ore, o serie de lucruri neînchipuit de enervante se adunaseră. De exemplu, acasă la Suzhou, în toiul verii, Jiang Mu făcea duș de două ori pe zi. Aici, Zhao Meijuan și ceilalți făceau baie o dată la trei zile.
Chiar dacă clima era diferită, pentru Jiang Mu, două zile fără duș păreau un coșmar.
Mai rău, de fiecare dată când se spăla, Zhao Meijuan o privea de parcă ar fi fost murdară până în măduva oaselor.
Fiecare duș devenise o mică bătălie de rezistență.
Și nu era doar asta.
Cu Jin Qiang plecat, trebuia să petreacă mult timp în compania lui Zhao Meijuan și a micii “monstruozități”. Problema era că micuța abia dacă o băga în seamă, iar Jiang Mu înțelegea cu greu ce încerca Meijuan să-i spună.
Odată, Zhao Meijuan strigase spre ea:
– Yao dun di!
Jiang Mu, după câteva secunde de confuzie, crezuse că o punea să se ghemuiască, și refuzase politicos:
– Nu vreau să dun di.
Zhao Meijuan, exasperată, o repezise:
– Dun di!
Pentru a nu isca o ceartă, Jiang Mu se aplecase și se ghemuise cuminte.
Abia mai târziu înțelese că “dun di” înseamnă de fapt “dă-te la o parte”, pentru că Meijuan voia să spele pe jos.
Seara, Zhao Meijuan îi spuse lui Jin Qiang:
– Fiică-ta… parcă are ceva la cap.
Iar Jin Qiang o liniști calm:
– Fii înțelegătoare. Nu i-a mers bine la examene, a primit o lovitură grea.
Jiang Mu nu știa nimic despre asta. Se străduia doar să stea cât mai mult în camera ei, reducând cât putea de mult momentele când ieșea. Uneori, în afară de mesele și drumurile la baie, nu vedea pe nimeni toată ziua.
Când Zhao Meijuan îl trimise pe Jin Zhao să aducă niște medicamente, coborî să vorbească puțin cu el:
– Fata aia sigur are… cum se zice… depresie. Stă în cameră toată ziua.
Jin Zhao ridică privirea către fereastra etajului cinci, cu perdelele trase strâns, ascultând fără expresie tirada lui Zhao Meijuan. Mai ales când aceasta oftă teatral:
– Nu iese din cameră, dar face duș în fiecare zi. Nu i se ia pielea?
Privirea lui Jin Zhao rămase rece. Întoarse capul și întrebă sec:
– Care e mai prețioasă – apa sau viața?
Zhao Meijuan răspunse imediat:
– Păi, viața, normal.
– Atunci las-o să se spele. Nu ziceai că are depresie? Dacă îi interzici să facă duș și de supărare se închide în cameră și-și face ceva?
Fața lui Zhao Meijuan se albăstrii de spaimă. Se grăbi să se întoarcă acasă.
Seara, când Jiang Mu nu ieși la duș nici până la ora nouă, Zhao Meijuan bătu special la ușa camerei ei, spunând cu glas grăbit:
– Am încălzit apa. Mergi să te speli repede.
