Ji Bozai nu se putu abține să nu simtă milă pentru Ming Yi, care se cuibărise cuminte pe genunchiul lui. Dansatoarele de la palat nu duceau o viață răsfățată. Cele mai multe veneau din familii sărace ori fuseseră luate ca sclave, alese pentru frumusețea lor și învățate să danseze în palat. La ospețele mari, erau oferite drept răsplată pentru înalții demnitari și puteau fi „alese”. În restul timpului, trăiau în mod modest.
Mică lui privighetoare trecuse cu siguranță prin multe greutăți. În acel moment înțelese pe deplin de ce iubea atât de mult bogăția – cunoscuse sărăcia.
Oftând ușor, îi mângâie părul.
– Mai vrei ceva?
Ming Yi îl privi, cu ochii mari și întunecați. Aruncă o privire spre cufărul cu aur, încă neîmbrățișat pe de-a-ntregul, apoi se întoarse spre el, brusc serioasă.
– Stăpâne, ar trebui să angajezi un ispravnic.
– Oh? Ce să fac cu el?
– Să-ți administreze cheltuielile casei, răspunse ea, așezându-se drept. Generozitatea ta mă bucură nespus, dar totuși îți întemeiezi acum gospodăria. Nu poți arunca aurul ca pe apă.
Ji Bozai ridică o sprânceană, apoi simți un val de mândrie. Pentru o fată atât de lacomă ca ea, să spună asemenea vorbe… înseamnă că îi păsa cu adevărat.
Așa cum se aștepta – nicio femeie nu-i putea rezista, în cele din urmă.
Chicoti și-i ciupi nasul.
– Atunci te angajez pe tine. De azi înainte, averea mea ți-o încredințez ție.
Ochii i se lumină de bucurie și admirație.
– Pe bune?
– La întoarcere, am s-o rog pe bătrâna Xun să-ți dea cheile tezaurului.
– Prea multă bunătate îmi arăți, stăpâne… Ce virtute am dobândit eu ca să mă bucur de așa răsfăț?
Se lipi de pieptul lui, iar degetele îi trasau încet linii în palmă.
Îi permitea.
Ji Bozai râse încet, trecându-i degetul mare pe colțul gurii, într-o atingere sugestivă. Apoi întoarse trăsura și porni spre reședință.
Luna era plină – o noapte perfectă.
Femeile se lasă adesea fermecate de vorbe dulci și daruri – totul pentru o clipă de plăcere. Investise destul în ea… voia, firește, să vadă dacă merita.
Ming Yi știa cum să placă. Pregătise curtea cu grijă – nu doar că făcuse curățenie, dar atârnase și perdele roșii. Când el intră, purta o rochie verde-jad, vaporoasă, ce-i îmbrățișa trupul cu un abur diafan, lăsând să i se întrevadă talia subțire și gâtul de porțelan.
– Se spune că stăpânul meu bea fără saț. Am pregătit vin ca să înveselim seara.
Își lăsă buzele roșii și catifelate peste o cupă de vin, ținând-o între dinți, și se apropie.
Fața ei mică, luminată de lumânări, părea sculptată, iar buzele pline se lipeau de marginea cupei. El nu se putu abține și se aplecă.
Goli cupa, fără să lase nicio picătură, sorbind totodată și vinul de pe buzele ei.
Deși cunoscuse multe femei, Ji Bozai descoperi că aceasta era cea mai dulce. Gura ei avea gust de miere, pielea îi era fină ca mătasea, trupul subțire și sensibil, tremurând ușor în brațele lui, ferindu-se la cea mai mică atingere.
O ridică în brațe și o duse în patul cu așternuturi de mătase.
Parfumul vinului se împletea cu mireasma fetei, umplând întreaga odaie învăluită în perdele. La un moment dat, nu mai știa ce-l amețea mai tare: vinul… sau femeia.
Stelele se roteau deasupra, iar cântecul privighetorii anunța zorii.
Deși neexperimentată, Ming Yi avea multe daruri. Ji Bozai nu mai simțise atâta mulțumire de multă vreme. Pentru prima oară, după o asemenea noapte, o ținu în brațe până dimineața.
Când se trezi, frumoasa era încă lipită de pieptul său, cu obrajii ușor îmbujorați, făcându-i inima să tresalte.
O privi în liniște, simțind o neobișnuită reticență de a se ridica.
– Stăpâne, se auzi glasul bătrânei Xun de afară. Trăsura cu animale rare de la reședința prințului Gong a sosit.
Femeia din brațele lui tresări, deschise ochii umezi și-l privi, nesigură.
Ji Bozai își îndulci privirea, îi atinse nasul cu un deget.
– Mă duc un pic. Mă întorc să-ți țin de urât.
Ea făcu o mutriță copilăroasă și-și trase pătura de mătase peste cap.
El zâmbi și-i lăsă un sărut peste pătură, apoi se ridică, se îmbrăcă și ieși cu pas hotărât.
Poate că era din pricina stării de bine, dar Ji Bozai părea mai strălucitor ca niciodată. De cum intră în salon, glumele începură.
– Ce comoară ai mai găsit, domnule Ji, de zâmbești așa larg?
– Să fi fost cu voi ieri! Ji a venit cu o frumusețe de-ți lua mințile – o adevărată zână coborâtă din cer.
– O zână care răstoarnă cetăți? Așa, deci? Să-nțelegem că Ji e gata să se așeze la casa lui?
Cei prezenți erau fii de nobili și veri ai prinților, obișnuiți cu traiul ușuratic. Cu ei, Ji Bozai nu purta măști. Se așeză la banchet și trase o frumoasă slujitoare de vin lângă el, râzând:
– Doar gust ceva proaspăt.
Prințul Gong, Qi Zhen, clătină din cap, rotind cupa:
– Ai să devii Marele Preot în curând. Nu mai merge cu astfel de joacă.
Tonul era glumeț, dar toți cei de la masă încremeniră pentru o clipă. Yan Xiao se aplecă:
– Deci s-a decis?
– Marele Clarvăzător a dat deja porunca. Doar mai trebuie întocmite hârtiile la cancelaria internă, răspunse Qi Zhen, ridicând cupa către Ji Bozai. Acest ospăț e în cinstea ta.
– Mare Preot, așa, dintr-o dată… Viitorul lui Ji e fără margini, spuseră ceilalți, ciocnind cu el.
În teorie, Marele Preot administra ritualurile sacre din curtea interioară. Dar toți știau că funcția aceasta era rezervată favoriților Marelui Clarvăzător. Aceștia puteau interveni în treburile clanului, influențau construcțiile din cetăți… și aveau un statut chiar peste unii prinți lipsiți de putere reală.
Cu mult înaintea Conferinței celor Șase Cetăți din anul următor, Marele Clarvăzător îi oferise deja această poziție – semn clar al încrederii sale.
Ji Bozai ridică paharul. Pentru un motiv inexplicabil, gândul îi zbură la mantia oficială a Marelui Preot – bogat brodată cu aur și argint, cu tigri și șerpi. Dacă ar fi purtat-o, micuța de acasă sigur ar fi amuțit de uimire.
La ospățul anterior fusese atât de entuziasmată de hainele unui demnitar de rang trei… dar la asemenea veșminte de rang întâi?
Colțul gurii i se arcuise deja când goli cupa.
Slujitoarea de vin de lângă el se grăbi să-i umple din nou cupa, lipindu-se de el cu o atingere voită.
– Stăpâne, cu adevărat știi să bei.
Ji Bozai o trase în poală și o privi. Nu era la fel de frumoasă ca Ming Yi, dar era tânără și subțirică.
O ținu așa, vorbind mai departe cu ceilalți.
– Apropo de funcția de Mare Preot, fiul bătrânului Qiu trebuia să se lupte pentru ea. Dar de la întâmplarea de la ospăț, familia Qiu și-a închis porțile. Bătrânul Qiu chiar pretinde că e bolnav ca să nu mai vină la curte, spuse Shu Zhonglin, făcând vânt cu evantaiul. – Zic că s-ar fi speriat, dar nu pare așa. E un om îndrăzneț, și nici nu era apropiat de miniștrii aceia uciși.
La aceste vorbe, Yan Xiao deveni curios:
– N-au prins încă vinovatul?
– Nu. Am auzit că au interogat mai multe dansatoare – trei sau patru chiar au murit sub bătaie – și tot degeaba.
Shu Zhonglin îi aruncă o privire lui Ji Bozai.
– Noroc cu tine. Altfel, micuța ta ar fi fost sigur bătută crunt.
– Cum adică? se miră Ji Bozai. Doar pentru că dansa?
– Nu din cauza dansului. Mai multe dintre acele dansatoare erau din comitatul Yuan. Judecătorul le-a trecut pe toate la „suspecte” și a ordonat torturi aspre. Și micuța ta e tot din comitatul Yuan.
