Ming Yi simțea un ușor sentiment de vină. Până la urmă, trăia sub acoperișul lui și n-ar fi fost tocmai frumos să-l facă să-și piardă fața chiar așa, pe față. Chiar dacă nu-l plăcea pe Ji Bozai, nu trebuia să-i lase o amintire atât de amară.
Așa că se repezi și îngenuncheă în fața lui, cuprinsă de panică:
– Sclava aceasta se simte rău în ultima vreme și v-a stricat buna dispoziție, Stăpâne. Rog iertare.
Ji Bozai își coborî privirea, în ochi licărind un frig tăios:
– Dacă nu te simți bine, odihnește-te cum se cuvine.
Spuse asta și se întoarse pe călcâie, ieșind din încăpere fără să mai privească în urmă.
– Ah, Stăpâne… – făcu Ming Yi, prefăcându-se că vrea să-l oprească. Îl urmă doar până în prag, unde rămase sprijinită de toc, privind în urma lui.
Chiar era supărat. Și spatele lui părea că emană mânie.
Se părea că nu avea să o mai „viziteze” prea curând.
Cu o expresie senină, Ming Yi fredonă încet un cântecel în timp ce se întoarse în odaie, strânse vesela și se pregăti de culcare.
În curte, vântul adia prin flori și frunziș. Oriunde pășea Ji Bozai, parcă sufla un ger, iar păsările dormind prin copaci se speriau și zburau speriate.
Bu Xiu mergea după el, încercând să-l îmbuneze:
– Stăpâne, nu vă doreați cu atâta nerăbdare să vă întoarceți? De ce vă supărați atât pe domnișoara Ming?
– Voiam, da. Dar ai văzut-o, nu? – răspunse Ji Bozai cuprins de furie. – Ce fel de atitudine e aceea?
Alte fete abia așteaptă să-l vadă, se dau peste cap să-i intre în voie. Numai ea… îndrăznește să vomite după ce o săruți!
Era cu adevărat zăpăcit. Nici măcar nu o atinsese pe Qing Li, nu mâncase nimic dubios… De ce reacționa așa?
Poate că, de când se ține după Situ Ling, i s-au schimbat gusturile?
Gândul îi scăpă pe buze, iar Bu Xiu îl auzi, neștiind dacă să râdă sau să plângă:
– Stăpâne, Situ Ling are doar cincisprezece ani…
– Și ce dacă? La cincisprezece poți lua nevastă, zise Ji Bozai, încruntându-se.
– E puțin probabil… Ah, Stăpâne, vă rog să vă liniștiți. Poate că domnișoara Ming chiar nu se simte bine.
– Cât de rău să te simți încât să verși așa?
Bu Xiu gândi un pic și spuse:
– Domnișoara Ming e de peste o lună în conac. Nu cumva… e însărcinată?
Ji Bozai se opri din mers și se întoarse brusc, cu chipul încruntat:
– Ce-ai spus?
Bu Xiu se sperie, realizând că a greșit:
– Doar presupuneam, Stăpâne. Poate n-are nicio legătură…
Ji Bozai tăcu o vreme, dându-și seama că se lăsase cuprins de nervi. Se încruntă ușor:
– După ce a fost cu mine, nu i-ai dat decoctul?
– Ba da, Stăpâne. Am văzut cu ochii mei cum l-a băut.
– Atunci de ce spui prostii?
Continuă să meargă. Stelele străluceau pe cer, luminând grădina din spate. Apa din iaz fâșâia ușor, iar un pește koi făcu o stropitură.
Ji Bozai se opri din nou:
– Decoctul acela… e sigur că-și face efectul?
Bu Xiu înțelese, mirat că Stăpânul său încă se gândea la Ming Yi. Se amuză în sinea lui:
– Dacă vă faceți griji, să chem mâine un doctor s-o vadă?
– Așa să fie, zise Ji Bozai cu voce joasă. Măcar să-mi liniștesc inima.
Pentru alții, a avea moștenitori era lucru de preț. Pentru el, era doar o povară. Chiar dacă era vorba de Ming Yi…
Dar, dacă stai să te gândești… Ming Yi era frumoasă, el era chipeș. Dacă ar fi să aibă un copil… oare cât de frumos ar fi?
Și începu să-și imagineze:
Sprâncenele să fie ca ale ei, fine și blânde. Ochii tot ca ai ei, strălucitori și vrăjitori. Nasul să-i semene lui, drept și mândru. Iar buzele tot ca ale lui, zâmbitoare și calde.
Dacă lucrurile s-ar așeza cândva, poate nu era exclus să ia în seamă gândul.
Dar nu acum. Acum chiar nu era momentul. Dacă ar rămâne însărcinată, ar suferi. Trupul ei era firav – doar l-a cărat câțiva pași și abia se mai ținea pe picioare. Dacă ar rămâne cu vreo boală, ar ajunge țintuită la pat.
O frumusețe bolnăvicioasă avea farmecul ei, dar el o prefera sănătoasă.
Pentru asta, ar fi putut pleca în afara cetății, să stea ascunsă până la naștere. Dar Ming Yi îi era foarte folositoare. Ar fi fost mai bine să-i rămână aproape. Dacă nu era cu putință, trebuia găsit un loc sigur unde s-o trimită.
Dar unde?
Tot gândindu-se, ajunse în fața curții sale și tresări. Ceva nu era în regulă.
El trata toate femeile la fel. De ce o trata pe Ming Yi altfel? Era doar o fată. Chiar de era mai isteață, mai frumoasă, mai plăcută… tot doar o piesă de șah era. Una ce putea fi sacrificată oricând.
Scutură din cap. Se lăsase orbit de mânie. Nu trebuia să mai frământe gânduri. Mai bine să aștepte verdictul doctorului.
Se schimbă, făcu o baie și se culcă liniștit.
—
A doua zi, în zori, Yan Xiao fu tras de mânecă și adus în conac.
– Ușurel, domnule Ji! – spuse el, cu ochii abia deschiși. – Ce boală te poate apuca la ora asta?
– Nu-i nimic grav, doar un control de rutină, zise Ji Bozai, cu chip senin, dar cu pași grăbiți.
Yan Xiao râse pe sub nas și-și scutură mânecile:
– Sunt medic oficial de rang trei, iar tu mă chemi pentru „control de rutină”?
– Alt doctor nu-mi dă încredere.
Să se bucure pentru asta? Yan Xiao oftă, aproape târât de Ji Bozai până în odaia lui Liu Zhao Jun.
Dar chiar în prag, Ji Bozai se opri și zise către mama Xun:
– Condu-l, te rog.
Yan Xiao ridică o sprânceană:
– Nu intri?
– Am altceva de făcut.
– Ce poți avea de făcut la ora asta? Să cânți ca cocoșii?
„…”
Ji Bozai ridică piciorul să-l azvârle înăuntru. Văzând, Yan Xiao își opri gluma și intră în pas grăbit.
Ming Yi nici nu se trezise cum trebuie. Chiar și după ce mama Xun o spălă și o îmbrăcă, tot stătea buimacă, iar când i se legă șnurul de luare a pulsului, aproape că nu reacționă.
Yan Xiao îi simți pulsul o vreme, apoi ridică ochii peste cap:
– Mănâncă bine, bea bine, doarme bine. E mai zdravănă decât toți! Ce grijă te mai roade?
Mama Xun zâmbi:
– Domnul nostru doar se îngrijorează prea tare pentru domniță.
Acel afurisit, grijuliu? Yan Xiao nu prea crezu, dar când ieși și-l văzu tot sub streașină, așteptând, se opri brusc.
Era chiar… îngrijorat?
Se apropie și îi puse o mână pe umăr:
– Dacă-mi spuneai dinainte că ești serios de data asta, n-aș mai fi glumit.
Ji Bozai clipi și-l privi:
– Serios cu ce?
– Cu ea, făcu Yan Xiao din bărbie. Nu mai nega. Uite cum ești. Parcă n-ai fi tu.
