Ji Bozai strănută pe neașteptate.
Din fața lui, Yan Xiao își flutură evantaiul și chicoti:
– Ce-i, ți-ai transformat idila romantică într-o răceală?
– Ține-ți gura – rosti Ji Bozai iritat. – Dacă aș fi în locul tău, m-aș ruga să nu mi se întâmple nimic, altfel toată încurcătura cade pe capul tău. Să te văd atunci cum ai să te descurci.
Auzind asta, Yan Xiao își pierdu veselia și oftă cu resemnare:
– Ce noroc pe capul meu… Tocmai când voiam să-mi iau trei zile de odihnă, doi dintre cei trei medici de la Sala Baicao au murit.
– Nu-i așa că e perfect pentru tine? Cu doi bătrâni duși, ai loc liber să le iei locul. Ai un motiv mai serios decât toate dansatoarele să-i fi omorât.
Evantaiul lui Yan Xiao se opri. Sări în picioare, acoperindu-i gura lui Ji Bozai, între enervare și amuzament.
– Doar pentru că frumușica de aseară m-a privit puțin mai lung, cum poți să mă acuzi așa, fără temei?
Ji Bozai îl îndepărtă cu un gest, aruncându-i o privire rece.
– Cine a zis că te-a ales pe tine? E în curtea mea acum.
– Poți s-o ții pe ea, dar inima i-a rămas la mine – oftă Yan Xiao. – Parcă o și văd plângând pe la ferestrele tale.
Ji Bozai se ridică.
– Hei, hei, frate bun, hai să lăsăm vorbele astea – se grăbi Yan Xiao să-l tragă înapoi. – Eu mă pricep la leacuri, dar la otrăvuri ești mai bun tu. Ofițerul judiciar nu mă roagă pe mine să recunosc otrava. Hai, ajută-mă puțin.
Bețele folosite de cei morți la banchetul de aseară fuseseră unse cu otravă. Substanța nu se dizolva în apă, era de un violet pal și fără miros. Răscolise cărți întregi de leacuri, dar nicio însemnare despre așa ceva.
Ji Bozai luă alene tava de argint, aruncând o privire peste pulberea violetă.
– E doar iarbă Wuyou.
Yan Xiao rămase cu gura căscată.
– Poți spune asta dintr-o privire?
– Și de asta te numesc șarlatan – mormăi Ji Bozai cu dispreț. – Eu recunoșteam otrăvuri pe când tu încă te învârteai prin sate păcălind lumea.
Descoperind misterul, Yan Xiao nu se mai certă. Trimise imediat pe cineva cu vestea la ofițerul judiciar.
– Iarba Wuyou se găsește doar în palat. Vinovatul trebuie să fie dintre dansatoare. Doar ele se puteau plimba nestingherite printre invitați fără a stârni bănuieli – gândi Yan Xiao cu voce tare. – Dar cele mai multe dintre ele sunt crescute de Cancelaria Mare. De ce ar folosi o astfel de metodă ca să omoare niște miniștri bătrâni și fără putere, când ar putea doar să dea un ordin?
– Ești doctor, nu judecător. De ce te frămânți cu asemenea gânduri? – se ridică Ji Bozai. – Dacă n-ai altceva, mă întorc acasă.
Yan Xiao, cufundat în gânduri, doar îi făcu semn cu mâna.
Bombănind ceva printre dinți, Ji Bozai părăsi singur curtea interioară.
Din pricina crimei, atât curtea interioară, cât și străzile fuseseră înăsprite. Toți erau interogați, ceea ce îl enerva pe Ji Bozai, așa că se întoarse devreme la reședință.
De cum păși în odaie, ridică ușor o sprânceană.
Ming Yi purta o fustă vaporoasă de culoarea jadului, tivul desfăcându-se elegant pe divan asemenea unei flori. Brâul roz-lotus îi strângea talia cu grație. Trunchiul îi era acoperit de o bluză fină din voal, nici prea multă, nici prea puțină.
Citea cu înflăcărare o carte. Chiar și la ceas de seară, sprâncenele și buzele îi erau atent conturate. Ochii îi sclipeau umezi, obrajii ușor pudrați, iar lumina lumânării cădea blând, adăugând și mai mult farmec chipului ei.
Auzi pași și ridică privirea, cu o expresie ce îmbina perfect bucuria și sfiala.
– Domnul meu s-a întors?
Ji Bozai, obișnuit cu multe femei, vedea clar stratagemele ei. Machiajul fusese cu siguranță proaspăt retușat, iar faldurile fustei aranjate cu grijă.
Și totuși… îi plăcea. Niciun bărbat nu respinge o frumusețe care se ostenește să-l încânte.
O trase cu nepăsare în brațe.
– Ți-a fost dor de mine?
Fața lui Ming Yi se înroși, iar ea se lipi de el cu cumințenie.
– Domnul meu e ocupat cu treburile țării. Cum aș putea să-l tulbur cu egoismele mele?
Era atentă, dar lipsea ceva.
Ji Bozai se așeză, ridicându-i ușor bărbia.
– Te mai gândești la oficialul acela de rang trei?
Înăuntrul ei, se panică. Clătină iute din cap.
– Cum să fie așa? De vreme ce am venit cu domnul meu, în inima mea e doar el.
– Mincinoasă – își îngustă el ochii.
Ea se scărpină jenată la sprânceană și mormăi, cu vină în glas:
– Trebuie să-mi dați puțin timp să mă… obișnuiesc.
– Foarte bine – zise el. – A fost o crimă în curtea interioară. Vor să ancheteze toate dansatoarele. Ce-ar fi să te trimit înapoi? Poate te obișnuiești mai ușor ajutând la anchetă.
– Crimă? – tresări ea, chipul i se albise. – Cine?
– Doctorii de la Sala Baicao – o privi din colțul ochiului. – Îi cunoști?
Ming Yi clătină din cap cu disperare.
– Nu, nu-i cunosc.
Clipi de câteva ori.
– Dar de ce bănuiesc dansatoarele?
– Cei doi au murit sub ochii Cancelarului Mare, fără niciun zgomot. Cine altcineva decât dansatoarele le-ar fi putut strecura otravă? – spuse el, jucându-se leneș cu brâul ei. – Și tu ai fost acolo ieri. S-ar putea să te cheme și pe tine la întrebări.
– Vă rog, nu… – fața i se posomorî. – Se vede cu ochiul liber că n-am inimă să omor pe cineva. Vă rog, domnul meu, aveți milă…
Când era neliniștită, vârful nasului i se înroșea, iar ochii îi deveneau umezi, făcând-o să pară ușor de intimidat.
Ji Bozai o privi cu un zâmbet abia schițat.
– Dacă n-ai ucis pe nimeni, de ce te temi?
Ming Yi era pe punctul de a plânge. Mânuțele-i fragile se agățară de veșmântul lui, tremurând.
– Mi-e teamă de închisoare… E murdară și întunecată, cu gângănii și șobolani. Chiar și o zi acolo ar fi o osândă… Vă rog, domnul meu, nu mă trimiteți…
Ji Bozai o urmărea liniștit. Când văzu că aproape izbucnește în lacrimi, o trase în poală și-i mângâie bărbia în joacă.
– Atâta vreme cât sunt eu aici, nu te teme.
Ming Yi se liniști, lipindu-se blând de pieptul lui și miorlăindu-se:
– M-ați speriat…
Tocmai asta voia el – s-o sperie.
Ji Bozai, trecut prin multe în lumea dragostei, știa prea bine firea omului. Fata aceasta era, la început, nesigură, fără sprijin. Trebuia puțin zdruncinată.
Acum, se ghemuia cuminte în brațele lui, fără să se mai împotrivească, fără să se ferească. Brațele-i firave i se încolăceau pe după gât, de parcă se temea să nu plece.
Dar dincolo de mângâieri, mai târziu o chemă în taină pe mama Xun.
Aceasta îi raportă, ca de obicei:
– Fata n-a luat legătura cu nimeni din afară, nici n-a făcut ceva necuviincios. Obârșia îi e curată și se poate verifica. Doar că vorbește prea mult.
Ji Bozai era interesat doar de primele aspecte. Cât despre gura ei slobodă, asta era treabă de câteva zile. Când i-ar fi trecut cheful de ea, putea vorbi cât voia – nu avea s-o mai audă.
Așa că întrebă doar:
– Ce preferințe are?
Mama Xun strânse buzele.
– Aur, argint, jad, pietre scumpe… îi plac toate.
Femeile care râvnesc la avuție nu erau o noutate. Dar să fie atât de pe față… era o premieră pentru Ji Bozai. Celelalte, măcar, se prefăceau că banii nu le interesează. Asta… de parcă se temea să nu afle lumea.
Dar nu era un lucru rău. Schimb cinstit – el își permitea. Atâta timp cât nu se agață de el după aceea, totul e de discutat.
Rămânea doar întrebarea: cât credea această mică domniță că valorează o noapte de plăcere?
