O mână s-a întins și s-a presat pe fruntea ei fără nicio explicație. Xin Mei a simțit că inima îi va exploda în piept, cuprinsă de o panică atât de mare încât picioarele i s-au înmuiat.
Ce avea de gând să facă?! Nu aici, nu?! Locul ăsta… nu era deloc potrivit! Conform pașilor din carte, nu trebuia să fie pe un pat moale și frumos, unde tu scoți o piesă de pe mine, eu una de pe tine, și tot așa?
— Ai febră.
Vocea lui Lu Qianqiao a răsunat chiar lângă urechea ei, iar suflul lui cald i-a făcut pielea de găină. Ce-a zis? Era prea agitată ca să audă clar…
— N-ar fi trebuit să bei atâta vin. Vino, te duc în cameră.
O altă mână a apucat-o de spatele hainelor și, fără nicio ceremonie, a ridicat-o și a cărat-o ca pe un sac de orez.
„Ciudat”, s-a gândit ea. Nu trebuia să o ia în brațe cu tandrețe sau măcar să o ducă în spate? Ce-i cu purtatul ăsta ca pe un sac de cartofi?!
— Lu Qianqiao, e foarte incomod așa! s-a chinuit ea să-și întoarcă gâtul spre el.
El era extrem de calm, deloc romantic, și i-a răspuns cu o voce stabilă:
— Toată lumea se simte incomod când e beată. Rabdă puțin, ajungem imediat.
— Nu sunt beată! a strigat ea, uimită.
El n-a mai zis nimic. Ei, oamenii beți nu recunosc niciodată că sunt beți.
Camera lui Xin Mei era plină de pruni plantați de tatăl ei, special pentru ea. O dusese înăuntru și, în lacrimile ei de frustrare, Lu Qianqiao a legat-o din nou cu frânghia de capturat demoni.
— Lu Qianqiao! Iar m-ai legat! urla ea de pe pat, scrâșnind din dinți.
El a ignorat-o complet. A stors o cârpă în apă rece și a început să-i șteargă fața, cu mișcări când blânde, când stângace. „Cum poate omul ăsta să fie așa?”, se întreba ea. La suprafață părea grijuliu, dar acțiunile lui erau mereu pe dos. Ce soț își leagă nevasta cu frânghia de demoni? Tot el a răpit-o, tot el a rupt logodna, tot el a venit cu daruri și acum tot el o leagă pe motiv că e „beată”… Într-adevăr, inima bărbatului e ca un ac pe fundul mării! Să fii soție e mai greu decât să naști copii!
Văzând-o tăcută, Lu Qianqiao i-a atins din nou fruntea. De data asta nu mai frigea. I-a plăcut senzația, așa că degetele lui au mai zăbovit o secundă înainte să se retragă.
— Te mai simți rău? a întrebat el în șoaptă.
Ea a scos un pufnit disprețuitor pe nas, refuzând să răspundă.
— Ești ciudată azi, a constatat el.
— Tu ești cel ciudat! a răbufnit ea. Te urăsc, Lu Qianqiao! De azi înainte, te urăsc de la talpa picioarelor!
El n-a băgat-o în seamă și i-a aranjat pătura:
— Ești foarte beată. Dormi.
— M-ai lăsat legată, cum să dorm?!
— Xin Mei, dacă mai dărâmi ziduri, conacul Xinxie o să dispară, a zis el îngrijorat.
După ce a dezlegat-o, Lu Qianqiao a început să se uite prin cameră. Era prima dată când vedea o odaie de fată care nu era a mamei sale. Dacă odaia lui Li Chaoyang era rece și plină de arme, a lui Xin Mei era plină de viață: jucării de lut, figurine mecanice de lemn și păpuși ciudate. Pe noptieră a văzut cele două păpuși făcute de el: Zâna și Generalul. Pe spatele Generalului, fata brodase ceva: „Generalul Curvar în haine maiestuoase”.
Sprânceana lui a tresărit:
— Generalul Curvar?
Xin Mei i-a smuls păpușa din mână, protejând-o ca pe o comoară:
— Nu ești tu! Pleacă! Nu te atinge de lucrurile mele!
— Xin Mei, e Generalul Cavaleriei (Cavalry), nu Curvar (Whoring)… a zis el, între râs și plâns.
— Nu te ascult!
Lu Qianqiao s-a îndreptat spre masa de toaletă plină de praf. A deschis o cutie de fard, era uscat. Ulei de iasomie, complet uscat. Pudra, crăpată în bucăți. Xin Mei se foia în spatele lui ca un covrig:
— Nu te uita acolo! N-ai voie!
Văzând-o atât de panicată, a bătut-o ușor pe frunte:
— Bine, plec. Dormi devreme.
A ieșit, iar Xin Mei a răsuflat ușurată. A luat imediat cutia de bijuterii și a scos cărțile „păcătoase”, căutând un loc mai bun. Deodată, ușa s-a deschis iar.
— Xin Mei, eșarfa mea neagră…
De spaimă, fata a scăpat cărțile pe jos. Pagini ilustrate au zburat prin toată camera. Una dintre ele, intitulată „Guanyin șezând pe lotus”, a plutit chiar la picioarele lui Lu Qianqiao. El s-a aplecat să o ridice.
— Uită-te la mine! Nu te uita în altă parte! a urlat ea, disperată.
El a ridicat privirea spre ea, ignorând foile de pe jos. Dar hârtia din mână era fină și mirosea cunoscut… un miros pe care îl mai întâlnise în război, când inamicii încercau să-l ademenească cu „capcane de miere”. Era Balsam de Phoenix — un afrodiziac subtil care nu te făcea să pierzi controlul, dar îți făcea gândurile să o ia razna.
— Xin Mei, albumul ăsta…
A lăsat privirea în jos și a citit cele patru caractere mari:
GUANYIN ȘEZÂND PE LOTUS.
Și ilustrația de lângă… Lu Qianqiao a înlemnit.
