Jiang Mu își luă rucsacul și îl urmă pe Jin Chao în mica încăpere din spatele atelierului. Mașina ridicată anterior fusese deja coborâtă și plecată, lăsând doar o alee îngustă de trecere. Pe coridor se deschidea o sală de repaus de mai puțin de zece metri pătrați. Dincolo de ușă se vedea un raft metalic plin de piese auto, formulare de reparații, un dozator de apă și două scaune de lemn.
Mai în adânc, o perdea din material textil ascundea un spațiu interior. Jin Chao se opri și întrebă:
– Ți-ai terminat temele?
Jiang Mu clătină din cap. Jin Chao îndepărtă formularele de pe unul dintre scaune și eliberă în grabă biroul vechi. Apoi aduse celălalt scaun lângă birou și îi spuse:
– Scrie aici. Eu mă duc să fac un duș.
Jiang Mu puse rucsacul jos și încuviință.
Așezată, privi cum Jin Chao ridica perdeaua și pășea înăuntru. Printr-un colț al materialului zări o cameră și mai mică, unde nu se afla decât un pat cu cadru metalic și o măsuță joasă. Perdeaua căzu la loc, și curând, sunetul apei curgând umplu încăperea.
Jiang Mu scoase o lucrare de matematică și o întinse pe birou. Privind din nou în jur, privirea i se opri asupra unui obiect familiar, așezat pe raftul metalic.
Deși ambalajul de camuflaj negru fusese rupt, cutia dinăuntru rămăsese neatinsă. Pe suprafață, calul galopând al logo-ului încă strălucea clar — era setul cadou Parker „Vis ca un Cal”, cu un stilou negru, mat, placat cu aur, ales de ea cu grijă pentru Jin Chao, un cadou scump plătit din banii economisiți din spectacolele sale.
Jiang Mu își coborî privirea și scoase din penar stiloul Parker vechi, uzat de ani. Deși penița și cartușele fuseseră schimbate de nenumărate ori, ea păstrase întotdeauna corpul original — martor tăcut al tuturor examenelor și concursurilor prin care trecuse.
Când Jin Chao plecase din Suzhou, îi lăsase acest stilou. Ani mai târziu, ea i-l înapoia printr-un nou cadou, convinsă că ar însemna ceva pentru amândoi. Dar nu își imaginase niciodată că Jin Chao de acum nu avea nevoie de un astfel de stilou, la fel cum, poate, nici visul lui nu mai exista.
Un vis… Dar visul său spre cosmos se frânsese de mult.
Atât de adâncită era în gânduri, încât nu auzi când se opri apa. Numai când pașii se apropiară, închise repede penarul și își coborî mâinile pe lucrare.
Jin Chao, cu prosopul pe umăr, trecu pe lângă ea, părul ud picurându-i pe tâmple. Se opri în spatele ei și, văzând foaia neatinsă, comentă:
– N-ai scris niciun cuvânt?
Jiang Mu nu răspunse. Jin Chao aruncă prosopul pe scaun, ridică lucrarea și întrebă, pe un ton neutru:
– La ce te gândești?
În loc să-i răspundă, Jiang Mu încercă să-și ia lucrarea, dar privirea ei se lipi de chipul lui Jin Chao.
Îmbrăcat acum în tricou curat și pantaloni largi de culoare kaki, mirosea a mentă proaspătă, cu picături de apă scurgându-i-se de pe părul scurt. Linia maxilarului strâns, mărul lui Adam proeminent… Totul era atât de diferit de amintirile sale, și totuși, atât de cunoscut.
Își aminti de vremurile când profesorii îl machiau pentru spectacolele școlare, iar ea îi spunea, cu toată convingerea copilăriei:
– Chao-chao, tu ești cel mai frumos din întregul univers.
Atunci, Jin Chao doar îi mângâiase capul, fără să o certe pentru apelativul copilăros.
Gândurile îi fugiră din nou, dar Jin Chao puse lucrarea înapoi pe birou și, privind-o calm, întrebă:
– La ce te uiți?
Vocea lui joasă și gravă o trezi brusc. Jiang Mu își ascunse repede emoțiile:
– Meditez înainte de teme.
Jin Chao ridică ușor capul:
– Atunci rezolvă-le cu gândul. Hai să mâncăm.
Și ieși din cameră. Jiang Mu îl urmă, întrebând:
– Nu te deranjez dacă mai stau aici?
– Nu. Atelierul e al meu.
La început, Jiang Mu se simți ușurată, dar imediat îl auzi adăugând:
– În coproprietate.
Și din nou, inima i se strânse.
La intrare, masa fusese deja întinsă. San Lai și Cocoșul de Fier aduseseră scaune, mâncarea era livrată, orezul aburind în boluri, iar câteva sticle de bere așteptau să fie desfăcute. Xiao Yang, cu mâinile curate, ajuta la deschiderea cutiilor de mâncare. Zhang Fan, pesemne, se dusese deja la internet cafe.
San Lai nu părea deloc conștient că era musafir nepoftit, ba chiar se comporta ca gazda, spunându-i lui Jiang Mu:
– Micuțo Mu, hai, nu fi timidă, așază-te unde vrei.
Văzând atitudinea lui, Jiang Mu întrebă:
– Lucrezi și tu aici?
Cocoșul de Fier deschise o sticlă de bere cu dinții, scuipă capacul și răspunse iritat:
– Ce muncă să facă el cu mâinile alea? E patronul magazinului de animale de lângă noi.
Jiang Mu întoarse capul surprinsă spre firma luminoasă „Magazinul de animale Triunghiul de Aur” și apoi din nou spre San Lai, care, cu barba neîngrijită și părul prins în coadă, stătea cu picioarele încrucișate, fără nicio grijă. Oricum îl privea, nu părea deloc un proprietar de magazin care să îngrijească animale.
Văzându-i expresia uluită, San Lai adăugă:
– După cină, vino să vezi magazinul meu. Dacă îți place ceva, ia-l, iar…
Se uită spre Jin Chao, care împărțea bețișoare de mâncat, și zâmbi cu subînțeles:
– …lasă-l pe fratele tău admirat să plătească.
Jin Chao îi aruncă bețișoarele în față, răspunzând rece:
– Dispari.
San Lai le prinse cu îndemânare și i le întinse lui Jiang Mu. Ea le luă și spuse:
– Nu admirat… și fără „frate mare”.
San Lai își luă și el bețișoarele și râse:
– Fără „mare”? Dacă nu „frate mare”, atunci doar „frate”?
Jiang Mu nu răspunse, coborându-și privirea asupra bolului cu orez alb. San Lai îl privi cu uimire pe Jin Chao:
– E sora ta? Adică…
Privirea rece a lui Jin Chao îl făcu să înghită restul propoziției, înclinând capul cu un aer înțelept către Jiang Mu.
La masă, doar Jiang Mu mânca, în timp ce ceilalți beau. Discuția pornită de San Lai despre câinii de companie ajunse la povestea cățelușei sale golden retriever, care făcuse pui acum două nopți. Stătuse de veghe toată noaptea lângă ea, însă problema era că nimeni nu știa cine era tatăl — masculul dispăruse fără urmă. El însuși nu avea nici măcar soție, iar prima experiență cu o naștere fusese printr-un câine. Ridicol.
Cocoșul de Fier luă o înghițitură de bere și spuse:
– E normal. Cățelușa ta, de câte ori iese să se ușureze, dispare pe oriunde. S-a întâmplat ce era de așteptat. Dacă vrei să dai vina pe cineva, dă vina pe caracterul ei libertin… care seamănă cu al tău.
În timp ce se înveseleau la bere, glumele deveneau din ce în ce mai nepotrivite.
Jin Chao puse sticla de bere pe masă și spuse scurt:
– Destul. E un copil de față.
Jiang Mu nu îndrăznise să participe la discuția despre viața privată a cățelei, și-i mulțumi în gând lui Jin Chao că întrerupsese la timp această conversație stânjenitoare.
Un autoturism opri lângă ei, iar un bărbat de vârstă mijlocie coborî geamul și îl strigă:
– You Jiu.
Jin Chao își puse jos bețișoarele și se apropie, schimbând câteva vorbe cu bărbatul la marginea drumului.
Jiang Mu privi către ei și întrebă pe San Lai:
– De ce îi spuneți You Jiu?
San Lai, care tocmai terminase o sticlă de bere, învârtea absent sticla goală în fața lui:
– Jin Chao… când n-a mai avut nimic, doar o sticlă de vin i-a mai ținut de urât.
Vocea lui avea o undă de ironie amară, iar cuvintele păreau adresate mai mult lui Jiang Mu decât celorlalți.
Ea întrebă din nou:
– Și de ce i se mai spune și Tou Qi?
Expresia lui San Lai se schimbă ușor. Aruncă o privire către Jin Chao și își coborî glasul:
– Sfatul meu: nu mai pune asemenea întrebări, mai ales de față cu You Jiu.
Își întinse trupul leneș, iar în ochii săi se citi o undă de melancolie:
– Până la urmă, acel nume ține de o eră apusă. Puțini mai vor să-și sape trecutul și să-și răscolească durerile vechi.
Jiang Mu tăcu. Simțea că totul era legat de motivul pentru care Jin Chao renunțase la școală. Dar cum toți cei din jur păreau să păstreze tăcerea, nu-i rămânea decât să-și înghită întrebările și să aștepte.
