Ucide-mă, iubește-mă – Capitolul 24 FINAL

Marea Dinastie Yan a înflorit timp de 850 de ani. Domnia împăratului Wu a marcat o renaștere, iar istoricii l-au aclamat drept cel mai legendar împărat din istoria înregistrată. Acest statut legendar nu s-a datorat doar unificării întregului continent Xuanhuang în timpul vieții sale, punând astfel capăt erei îndelungate a lorzilor războiului și războaielor constante. A fost, de asemenea, datorită puterii sale de fier și stilului său autocratic. Lăsând la o parte numeroasele sale măsuri politice fără precedent, doar două acțiuni i-au asigurat o moștenire durabilă: aranjarea unei căsătorii între cel mai favorit eunuc al său, intendentul-șef al Casei Imperiale, și un alt bărbat, și menținerea unei singure soții pe tot parcursul vieții sale.
Desigur, Murong Jinghe nu știa acest lucru și, chiar dacă ar fi știut, nu i-ar fi păsat. Odată ce acțiunile sunt luate, oamenii vor comenta inevitabil, mai ales pentru cineva în poziția lui. Cei puternici acționează în timp ce cei slabi vorbesc; așa a fost întotdeauna felul lumii. Își dorea suficientă libertate, ceea ce necesita o mare putere. Astfel, în cele din urmă a îndrăznit să sfideze deschis codul etic milenar, permițând fantomei lui Qing Yan să devină consoarta sa legitimă și asigurându-se că femeia sa nu va mai suferi niciodată vreo nemulțumire.
Dacă ar fi auzit cuvântul -legendar aplicat lui însuși, ar fi râs fără îndoială. Se gândea că, dacă oricare alt împărat ar fi umblat nebunește zile întregi purtând cadavrul unui străin, ar fi devenit și el probabil legendar. Dintr-o altă perspectivă, a fi legendar însemna adesea să duci o viață mai tragică și mai dureroasă decât majoritatea. Ca el însuși și ca Zeul Războiului, Regele din Cangzhong. În tinerețe, îi plăcuse doar senzația de a galopa pe câmpurile de luptă, fără să invidieze sau să admire vreodată acea poziție solitară și înaltă. Cât despre regele din Cangzhong, acel erou fondator al Marelui Yan…
Într-o zi, în timp ce beau ceai, jucau șah și discutau sub spalierul de iasomie de iarnă din grădina Meianchun, Wu a spus brusc:

-Trebuie să plec.
Împrejurimile au căzut instantaneu în tăcere.
Văzând expresiile dezorientate ale tuturor, Wu a zâmbit.
-Cineva a venit după mine, a făcut o pauză, apoi s-a uitat la Murong Jinghe.

-Din întâmplare, și tu cunoști această persoană.
Era un bărbat înalt, cu o constituție puternică, purtând haine de pânză grosolană, cu un obiect lung, învelit în pânză, pe spate. Stătea în fața Grădinii Meianchun, cu trăsăturile aspre și severe, purtarea sa maiestuoasă.
-Am fost inițial un șaman din ținutul Heyuan, a spus Wu, ochii săi limpezi strălucind de amintiri îndepărtate.

-La acea vreme, triburile străine au incitat demonii, creând un dezastru care mi-a distrus poporul. Am folosit puterea divină pentru a rafina dezastrul într-un gu, care s-a atașat de bambus, făcându-l să se ofilească, și de pini, făcându-i să ardă. L-am consumat, făcându-ne pe amândoi să cădem într-un somn adânc.
Documentele istorice nu conțineau nicio mențiune despre ținutul Heyuan, așa că relatarea lui despre trecut părea mitologie pentru cei prezenți. Cu toate acestea, abilitățile sale erau într-adevăr diferite de cele ale oamenilor obișnuiți, așa că, chiar dacă nu înțelegeau pe deplin, nimeni nu s-a îndoit sau nu i-a respectat cuvintele.
-Mai târziu, intruziunea lui mi-a trezit conștiința. Văzându-l murind în camera subterană, cu resentimentele sale nerezolvate, mi-am folosit puterea pentru a-i lega sufletul, însoțindu-mă în acel loc întunecat. Abia când ai sosit tu și l-ai îndepărtat pe individ am putut renaște. El tânjea după oasele și relicvele sale ofilite, reticent să plece, dar în mod neașteptat, tu le-ai scos, a spus Wu, uitându-se la Murong Jinghe când a spus «tu».

Expresia lui Murong Jinghe a rămas neschimbată; el a ghicit deja cine era omul. Când s-a întors la Pădurea de Piatră Zhongshan, a fost parțial pentru a găsi o scurtătură de la An’yang la Zhongshan, dar și pentru Regele din Cangzhong. Găsise simbolul care putea comanda Armata Bindao pe corpul Regelui din Cangzhong, care fusese recunoscut de generații întregi de urmași ai acestuia. Oricine deținea simbolul Bindao putea comanda Armata Bindao. Acesta a fost motivul pentru care a putut mobiliza Armata Bindao, care nu ascultase niciodată de străini. Cu toate acestea, nu se așteptase ca sufletul regelui din Cangzhong să fie atașat de el, locuind ulterior în corpul unei persoane decedate recent. A fost nevoie de câțiva ani pentru ca sufletul să fuzioneze complet cu acel corp, înainte de a veni să-l caute pe Wu.
Aceste lucruri păreau cu adevărat fantastice, dar câte evenimente misterioase și inexplicabile există în această lume?
Privindu-i pe cei doi mergând unul lângă altul, dispărând treptat printre cireșele de munte și tufișurile spinoase, Murong Jinghe a întins brusc mâna și a tras-o pe Meilin în brațele lui, ținând-o strâns din spate.
De-a lungul timpului, bărbatul nu scosese niciun cuvânt. Nu a vorbit despre trecutul care i-a provocat atâta resentiment și rea-voință, nici nu a pus la îndoială folosirea de către Murong Jinghe a obiectului de pe corpul său. L-a urmat pe Wu, ca un însoțitor tăcut, mai degrabă decât figura puternică care fusese odată.
-Huahua, cunoști numele venerat al fondatorului dinastiei noastre? Murong Jinghe a șoptit, ciugulind urechea lui Meilin.
Tâmpla lui Meilin a tresărit în timp ce îl împingea la față.

-Eu nu știu! Și nu-mi mai spune Huahua.

Murong Jinghe scoase câteva sunete neangajante, înclinând ușor capul pentru a evita mâna ei, înainte de a se apleca din nou.

– Huahua, îți voi spune un secret. Numele de botez al fondatorului nostru dinastic a fost caracterul Qian.

Mâna lui Meilin își rată ținta și fu prinsă de a lui. Se simțea oarecum amețită.

– Qian? Murong Qian?

Își amintea de cele patru caractere scrise cu ură amară înaintea acelui schelet: Qian, trădătorul, mi-a făcut rău. Oare ar putea fi… Se întoarse să se uite la bărbatul care se agăța de ea, cu privirea nesigură și întrebătoare.

Murong Jinghe îi sărută ușor tâmpla, apoi dădu din cap, confirmându-i suspiciunea.

Conform deducției lui Murong Jinghe, fondatorul dinastic devenise neîncrezător în meritele copleșitoare ale regelui din Cangzhong, dar nu putea să-l deposedeze de puterea sa militară. Așa că a pus la cale un plan sinistru. I-a ordonat în secret regelui să conducă trupele în Pădurea de Piatră pentru a elimina rămășițele tribului Hu. Când acestea au fost blocate într-o luptă pe viață și pe moarte cu oamenii din interior, el i-a pus pe alții să aprindă focuri otrăvitoare și fum în jurul perimetrului pădurii, anihilând în cele din urmă ambele părți și transformând Pădurea de Piatră într-un loc toxic, pârjolit de foc, unde nimeni nu îndrăznea să intre. Acest plan atinsese mai multe obiective în același timp.

Desigur, toate acestea erau presupunerile lui. Faptele adevărate erau probabil îngropate adânc în amintirile acelui om tăcut.

– De aceea m-ai făcut să mă înclin în fața lui?  Meilin nu se putu abține să nu tremure, simțind că inimile împăraților erau cu adevărat terifiante.

Murong Jinghe a ținut-o strâns și a scos un sunet afirmativ. Acele plecăciuni, deși parțial din respect și admirație, erau în primul rând menite să ceară iertare pentru acțiunile strămoșului său. Poate că regele din Cangzhong știa toate acestea și, văzând că mai târziu a îngropat personal cele trei schelete, i-a permis să folosească simbolul pentru a comanda Armata Bindao.
-Atunci chiar acum… ți-ar putea face rău? Meilin și-a amintit de expresia de nepătruns a bărbatului, la fel de adâncă ca marea, și nu a putut decât să se îngrijoreze.
-Cine știe? Huahua, îți faci griji pentru mine? Departe de a fi îngrijorat, Murong Jinghe părea destul de mulțumit.

Meilin rămase tăcută pentru o clipă, apoi spuse brusc:

– Încă îmi datorezi o favoare.

Dacă el nu ar fi menționat evenimentele trecute, ea le-ar fi uitat deja.

Murong Jinghe păru surprins, mintea lui alergând în toate direcțiile. Temându-se că ea ar putea să-i ceară ceva ce l-ar forța să călătorească departe și să o lase în urmă, zâmbi și răspunse:

– Ce este această discuție despre o favoare sau două? Toate favorurile mele sunt ale tale. Nu ai putea scăpa de ele nici dacă ai vrea.

– Ticălosule!

Meilin privi cerul, lăsându-l să-i umple fruntea cu sărutări afectuoase, păstrându-și însă expresia impasibilă. Știa deja de mult timp că el avea nenumărate metode și motive să refuze lucruri pe care nu dorea să le facă, chiar și atunci când ea avea dovezi clare în mâini.

Nasul i se umplu de parfumul lui, fruntea îi simți căldura atingerilor sale, iar privirea i se înmuie, devenind tot mai tandră.

Deasupra capului lor, nori blânzi pluteau pe cer. Grădina era luxuriantă, plină de flori și copaci, iar munții domoli îi înconjurau. Din când în când, ochii surprindeau siluetele îndepărtate ale unor case. Locul acesta era cu adevărat minunat.

Și oriunde era el, totul era minunat.

(Sfârșitul cărții)