Chai Jing încuviință, privirea ei căzând asupra lui Han Yan:
— Ce mai faci cu Mei Hua Ci (Lovitura Floare de Prun)?
Han Yan clătină din cap rușinată:
— E destul de necunoscut. Această elevă învață greu.
Fără nicio bază în arte marțiale, deși Chai Jing alesese pentru ea cel mai ușor Mei Hua Ci, tot îi era greu. Deși exersa zilnic cu Mei Hua Ci asupra ei, în momentele cruciale, loviturile ei încă nu aveau forma corectă.
Chai Jing se încruntă, vocea ei devenind rece:
— Corpul tău e prea slab pentru arte marțiale. Totuși, refuzi să înveți tehnici pentru întărirea corpului. Artele marțiale nu pot fi stăpânite peste noapte — ce vrei să înveți exact?
Han Yan trase aer în piept și spuse:
— Vreau să învăț de la Maestră cum să ucid.
Chai Jing nu se așteptase la acest răspuns și rămase uluită. Anterior, când Han Yan practica arte marțiale, evita tehnicile care necesitau antrenament pe termen lung. Dar artele marțiale prețuiau perseverența — graba ei pentru rezultate nu părea a cuiva care aprecia cu adevărat artele marțiale.
— De ce? — întrebă ea.
Han Yan oftă:
— Uciderea e doar pentru autoapărare. Han Yan își cunoaște foarte bine limitele. Nu pot învăța acele tehnici elaborate, așa că vreau doar să învăț mișcări defensive. — Ridică privirea spre Chai Jing cu un zâmbet: — Nu e nevoie de arte marțiale pentru a ucide, nu-i așa?
Expresia lui Chai Jing se schimbă ușor:
— Vrei să înveți asasinatul?
— Dacă Maestra e dispusă să predea. — Expresia ei era respectuoasă, fără urmă de glumă.
— Voi începe prin a te învăța arme ascunse, — spuse Chai Jing după o lungă tăcere.
Han Yan își exprimă mulțumirile în tăcere.
Chai Jing era o profesoară bună. Deși oarecum excentrică în personalitate, era extrem de dedicată în a o învăța pe Han Yan. Recunoscătoare, Han Yan spuse la despărțire:
— Dacă Maestra va avea vreodată nevoie de ajutorul lui Han Yan, vă rog să nu ezitați să cereți.
Auzind aceste cuvinte, buzele lui Chai Jing se mișcară, ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar în cele din urmă înghiți vorbele, doar întorcându-se cu un „mm”. Ji Lan părea nemulțumită, dar Han Yan doar zâmbi și clătină din cap.
Chai Jing trebuie să fie și ea cineva cu secrete.
La întoarcerea în Conacul Zhuang, Han Yan văzu rânduri de gărzi înarmate în robe purpurii la intrare. Era nedumerită, observând câteva lectice luxoase lângă gărzi, sugerând vizitatori nobili. Han Yan spusese doar că se întâlnește cu Deng Chan când plecase, neașteptându-se ca atâtea gărzi să apară. Ji Lan se apropie de un servitor la poartă, strecurându-i niște arginți și zâmbi:
— Frate, ce se întâmplă?
Servitorul o cunoștea pe Ji Lan și, cântărind arginții în mână, văzând că nu-i urmărea nimeni, șopti la urechea lui Ji Lan:
— Sunt oamenii Prințului Wei. A doua domniță a fost salvată astăzi de oamenii Prințului Wei, și acum Prințul Wei vorbește cu stăpânul în sala principală. A doua domniță e cu adevărat norocoasă.
Ji Lan zâmbi după ce auzi asta și se întoarse la Han Yan pentru a-i relata tot ce spusese servitorul. Han Yan se încruntă — momentul ales de Prințul Wei era foarte convenabil. Oare doamna Zhou ceruse ajutorul Prințului Wei? Dar cum ar fi avut doamna Zhou o asemenea influență? Deși, cu intervenția Prințului Wei, zvonurile de pe străzi n-ar mai îndrăzni să fie prea obraznice acum.
— Să intrăm, — decise Han Yan, pășind prin poartă.
În sala principală, Prințul Wei și Zhuang Shiyang stăteau de o parte și de alta a locurilor principale. Chipul lui Zhuang Shiyang arăta recunoștință:
— În privința chestiunii lui Yu’er, suntem profund recunoscători pentru ajutorul Alteței Voastre. Familia Zhuang nu știe cum să-și exprime gratitudinea.
Prințul Wei își miji ochii:
— Suntem prieteni, nu e nevoie de mulțumiri. Deși observ că a doua domniță pare destul de șocată și are nevoie de odihnă corespunzătoare.
Zhuang Shiyang încuviință, apoi o zări pe Han Yan intrând cu Ji Lan și Shu Hong. Ea se opri la ușă și se înclină:
— Han Yan îl salută pe tata.
Zhuang Shiyang, de obicei rece cu ea, arătă surprinzător o căldură neobișnuită astăzi:
— Yan’er s-a întors. Repede, adu-ți omagiile Prințului Wei și Prințului Moștenitor.
Intrând în sală, Han Yan îl observă pe Wei Rufeng într-o parte. Găsi atitudinea lui Zhuang Shiyang ciudată, dar păstră un zâmbet în timp ce se înclină în fața ambilor bărbați:
— Această plebeie îi salută pe Prințul Wei și pe Prințul Moștenitor Wei.
Prințul Wei râse cu poftă:
— Nu e nevoie de formalități, Yan’er. Tatăl tău și cu mine suntem buni prieteni, tu și Rufeng sunteți din aceeași generație. A trecut ceva vreme — Yan’er a crescut într-o adevărată domniță. — Continuă nostalgic: — Îmi amintesc că te-am ținut în brațe la sărbătoarea ta de o lună. Timpul zboară — au trecut peste zece ani, haha, timpul nu așteaptă pe nimeni!
Han Yan observă efortul lui intenționat de a stabili o apropiere cu familia Zhuang, folosind chiar „eu” în loc de vorbirea formală. Auzindu-l chemând-o „Yan’er” cu atâta familiaritate, simți dispreț.
Văzând-o pe Han Yan neclintită, Prințul Wei avu o idee și se uită la Wei Rufeng:
— De fapt, când bandiții au răpit-o pe a doua domniță, Rufeng a fost cel care a salvat-o. Eram în lectica mea și nu știam ce se întâmplă afară. Rufeng a auzit pe cineva strigând după ajutor — inițial crezând că e o domniță oarecare, dar mai târziu a aflat de la ea că era a doua domniță a voastră. Ce coincidență.
Han Yan zâmbi, prefăcându-se nevinovată:
— Se pare că acei bandiți n-au rănit-o pe soră, de vreme ce, după o zi întreagă, sora Yu Shan mai avea puterea să strige după ajutor.
La aceste cuvinte, chipul Prințului Wei arătă oarecare jenă. Wei Rufeng vorbi:
— Totul a fost o coincidență. Acest Prinț Moștenitor e de asemenea nedumerit cum o domniță delicată ca a doua domniță a putut fi răpită de bandiți — cu adevărat gândire răuvoitoare.
O numea răuvoitoare? Han Yan rămase neclintită, găsind chiar situația oarecum amuzantă, râzând în cele din urmă cu voce tare:
— În acest caz, cu siguranță acei bandiți au fost prinși. Îl rog pe Prințul Moștenitor să-i trimită la autorități pentru interogatoriu corespunzător — trebuie să căutăm dreptate pentru sora Yu Shan.
Ca și cum ar fi lovit bumbac, batjocura lui Wei Rufeng n-o afectă pe Han Yan. Privind înapoi, o văzu pe Han Yan zâmbind în timp ce se uita la mangalul din cameră, fără să-i arunce o privire. Asta provocă o fulgerare de nemulțumire pe chipul de obicei rafinat al lui Wei Rufeng. De la început, Han Yan nu se uitase la el nici măcar o dată — nu fusese niciodată atât de ignorat în viața lui. Simți o oarecare ranchiună față de Han Yan. Combinată cu batjocura ei publică de ieri, Wei Rufeng detectă chiar o urmă de dezgust în ochii ei.
Asta îi insultă profund mândria — cu cât era mai ignorat, cu atât voia atenția lui Han Yan. Dar această domniță unică nu avea cu adevărat niciun interes pentru el.
Prințul Wei, fiind vulpea bătrână care era, observă imediat subcurentul dintre Han Yan și Wei Rufeng. Zâmbetul i se adânci:
— În privința chestiunii celei de-a doua domnițe, Rufeng va oferi cu siguranță familiei Zhuang o explicație — suntem toți o familie, la urma urmei.
Han Yan își încruntă sprâncenele, sigură că era ceva ce nu știa. Văzând zâmbetul ambiguu al lui Zhuang Shiyang, o idee începu să prindă contur în mintea ei.
Zhuang Shiyang spuse:
— De vreme ce Prințul Wei a escortat-o personal pe Yu’er înapoi astăzi, ce-ar fi să rămâneți la prânz?
Deși Han Yan se aștepta ca Prințul Wei să refuze, acesta acceptă surprinzător imediat. Chibzui — Prințul Wei era un oficial de rang înalt care nu avea nevoie să se pună bine cu Zhuang Shiyang, un oficial de rangul al treilea. Totuși, evenimentele de astăzi arătau clar că Prințul Wei îl acomoda deliberat pe Zhuang Shiyang în această alianță. Oare Zhuang Shiyang deținea vreun atu important?
