Ji Lan își strânse buzele:
— Tot trebuie să o eclipsăm.
Han Yan ridică din umeri, părând indiferentă. Când venea vorba de îmbrăcat, crezuse întotdeauna în a fi doar potrivită. Chiar dacă Ji Lan ar îmbrăca-o ca pe o zână a florilor, nu putea atrage atenția tuturor de una singură.
Ji Lan nu era mulțumită și continuă să discute cu Doamna Chen. Han Yan stătea lângă fereastră, simțindu-se inexplicabil neliniștită, ca și cum ceva major urma să se întâmple. Totuși, în amintirile ei despre Sacrificiul de Primăvară de acum treisprezece ani, nu se întâmplase nimic semnificativ. Dacă ceva ar urma să se întâmple, probabil ar viza-o pe ea.
Se simțea neliniștită, dar nu știa de ce. Brusc, oglinda de bronz din mâna ei crăpă cu un „bang!” Ji Lan tresări speriată. Han Yan privi în jos și văzu o crăpătură mare traversând de sus până jos centrul suprafeței oglinzii, izbitor de evidentă.
O oglindă care se sparge fără motiv era cu adevărat de rău augur.
Han Yan privea pierdută oglinda spartă din mână. Văzând asta, Ji Lan i-o smulse rapid:
— Spargerea aduce pace, spargerea aduce pace.
Știind că Ji Lan încerca să o consoleze, Han Yan își reveni și zâmbi:
— Să ne grăbim cu părul. — În sinea ei, raționă că nu-și putea permite să-și piardă cumpătul acum – trebuia să rămână calmă și să facă față oricărui lucru ar veni. Ji Lan, neștiind de preocupările lui Han Yan, începu veselă să-i aranjeze părul. Ji Lan era deosebit de pricepută, și de când Han Yan devenise Prințesa Xuanqing, învățase special câteva coafuri noi pentru a o ajuta pe Han Yan să iasă în evidență în public.
După ce păru o veșnicie, timp în care gâtul lui Han Yan începuse să doară, Ji Lan anunță în sfârșit:
— Gata, Domniță.
Ușurată, Han Yan se ridică imediat și se întinse. Ji Lan sperase la niște laude pentru munca ei, dar Han Yan nici măcar nu se uitase în oglindă. Dezamăgită, o privi pe Han Yan scoțând o cutie din sertar și luând săgețile ei cu floare de prun.
Ji Lan știa că acestea erau armele de autoapărare ale lui Han Yan. Devenise mult mai bună în a le folosi recent, deși încă oarecum stângace – dar ar putea fi utile în momente critice. Totuși, Ji Lan găsea ciudat că Han Yan le-ar purta la Sacrificiul de Primăvară. Oare exista vreun pericol? Acest gând o făcu vigilentă, alungându-i starea festivă de mai devreme.
Când Han Yan părăsi Conacul Zhuang, Zhuang Shiyang pregătise deja caii. Concubina Mei rămase acasă pentru a avea grijă de sarcina ei, în timp ce Concubina Wan și Zhuang Qin erau bolnave. Doar Doamna Zhou și Zhuang Hanming mergeau. Văzând-o pe Han Yan, Doamna Zhou o întâmpină călduros:
— A Patra Domnișoară.
Rupând deja legăturile, Han Yan nu se obosi să vorbească cu ea. Doar zâmbi și se îndreptă direct spre trăsura ei separată fără să privească înapoi. Realiză brusc că a fi Prințesa Xuanqing avea avantajele sale – putea ignora deschis pe alții în astfel de situații. De obicei, văzând aroganța lui Fu Yunxi, și acum fiind ea însăși arogantă, senzația nu era deloc rea.
Ji Lan observă buzele curbate ale lui Han Yan și zâmbetul subtil, indicând o stare bună, și întrebă:
— Domniță, credeți că Sacrificiul de Primăvară va fi animat?
Han Yan zâmbi:
— Firește, fiecare an îl întrece pe ultimul. — Cu prosperitatea și pacea actuală a Dinastiei Mari Zong, cu poporul trăind mulțumit, Sacrificiul de Primăvară devenea mai grandios în fiecare an.
Ji Lan ridică perdeaua și privi afară, tonul ei nostalgic:
— Dacă Doamna ar fi aici, femeilor le plac astfel de festivități… — Își dădu imediat seama de greșeală și tăcu. Zâmbetul lui Han Yan se stinse treptat, înlocuit de o melancolie profundă.
Într-adevăr, dacă Mama ar fi în viață, totul ar fi diferit. În această viață renăscută, schimbase multe lucruri, dar nu putea schimba faptul că mama ei era moartă. Evitase multe dezastre și capcane, dar se trezise într-o situație și mai complexă. Originea ei, răposata A Bi, lupta pentru succesiunea regală, și înstrăinarea lui Zhuang Hanming – toate păreau coincidențe, dar erau inevitabile, și înspăimântător, nu mai era cale de întoarcere. Nu avea de ales decât să meargă înainte.
Era această viață calea corectă?
Trăsura căzu în tăcere, niciuna nu vorbea.
Terenul ceremoniei era la marele templu din estul orașului. Astăzi, străzile capitalei erau goale, deoarece toți veniseră să urmărească Sacrificiul de Primăvară. Un turn cu nouă etaje se ridica la capătul estic al terenului, unde se aflau Împăratul, prinții, prințesele și consorții. Unii oameni de rând veneau pentru festivități, alții pentru a zări chipul regal. Unii veneau în căutare de potriviri potrivite, deoarece mulți oficiali își aduceau întreaga familie. Dacă găseau pe cineva potrivit, își puteau exprima interesul pe loc.
Când trăsura familiei Zhuang ajunse, ochii multor oameni de rând se fixară asupra ei. Deși Zhuang Shiyang era doar un oficial de rangul al cincilea, abia demn de atenție, Han Yan era viitoarea Prințesă Xuanqing. Oamenii de rând auziseră multe despre ea și voiau să vadă ce fel de tânără capturase pe neegalatul Prinț Xuanqing.
Zhuang Shiyang coborî primul, urmat de Zhuang Hanming, Doamna Zhou, și în cele din urmă Han Yan din trăsura ei separată.
Wei Rufeng, stând printre oficialii curții, o zări pe Han Yan de la distanță. Privirea lui se întâlni cu cea a lui Fu Yunxi, care purta robele sale oficiale. Văzând-o pe Han Yan, ochii lui Fu Yunxi scânteiară de uimire.
Han Yan purta o robă simplă de brocart verde smarald, brodată cu camelii de culoare deschisă, strânsă la talia subțire cu o centură verde închis, părând elegantă și grațioasă. Peste aceasta, purta un veșmânt exterior de tifon verde deschis. La încheietură avea o brățară de jad, iar părul ei negru era aranjat într-un coc simplu cu panglici de mătase verde, împodobit cu un singur ac de păr cu coadă de pește din piatră albastră.
De obicei îmbrăcată ca un copil, ținuta formală de astăzi, aranjată de Ji Lan, îi scotea în evidență cele mai bune trăsături. Părea complet transformată, fără urmă de copilărie, purtându-se cu demnitatea unei prințese care atrăgea atenția tuturor.
Wei Rufeng nu putea descrie ce simțea. Acea tânără fată în altă ținută era atât de captivantă. Întotdeauna fusese misterioasă – sub exteriorul copilăresc se ascundea o minte ascuțită și isteață. Dar astăzi, dincolo de istețime și copilărie, ce poseda era noblețe.
