Pentru el, firește că înțelesese ce însemnau acele sunete, dar în fața unei copile care nici măcar nu ajunsese la vârsta maturității, nu-i trecu prin minte niciun gând nepotrivit. Totuși, observă curând că domnița din fața lui părea că roșise.
Înțelesese oare ce însemnau acele sunete?
Fu Yunxi fu uimit – veșmintele fetei trădau o familie înstărită, dar ce domniță crescută cu rânduială ar fi știut, la o vârstă atât de fragedă, de cele ale căsniciei?
Lucrul acesta i se păru… interesant.
Cei doi păreau că-i observaseră și începuseră să se apropie.
Pe când el încă stătea pe gânduri, copila făcu un gest neașteptat și se strecură iute sub mantia lui.
Fu Yunxi rămase aproape năucit.
Nu îi plăcuse niciodată apropierea trupească – până și cu prietenii apropiați păstra distanța. Iar acum, o copilă necunoscută intrase de bunăvoie în brațele lui!
Fata era mult prea îndrăzneață – simți deodată iritare și aproape că voia s-o apuce și s-o arunce afară.
Dar când simți trupul ei firav tremurând de teamă, gândul i se schimbă. O cuprinse cu brațul și o duse din locul acela primejdios.
Nu era un om milos din fire; mai devreme o ajutase doar fiindcă i se păruse o copilă mai deosebită. Dar acum, văzând cum îi mulțumește jucând rolul fetei naive și drăgălașe, tratând totul de parcă ar fi fost o întâmplare, se simți ușor atins.
Această domniță nu era nicidecum atât de simplă pe cât părea – de fapt, chiar încerca acum să-l păcălească. Dar aveau să vină alte treburi mai importante. Iar față de această copilă, care era doar puțin mai ageră decât celelalte, nu avea de gând să-și piardă vremea.
Pe când Han Yan privea uimită trăsăturile lui desăvârșite, îl văzu ridicând o sprânceană, iar în ochii săi întunecați se aprinse o lumină greu de pătruns.
– Jocul tău nu e prea convingător.
Han Yan încremeni o clipă, înțelegând deodată că privirea acestui bărbat o făcea să se simtă teribil de neliniștită. Era ca și cum i-ar fi citit până în adâncul inimii, lăsându-i toate gândurile golite înaintea lui. Își mușcă buza și își păstră aerul naiv:
– Stăpâne, dorești să vezi o piesă? Din câte știu, astăzi la banchetul din palat nu s-au invitat trupe de teatru.
Nu apucă să se întrebe ce avea să răspundă, căci îl văzu întorcându-se și spunând cu răceală:
– Nu pleci?
Han Yan nu reușea să înțeleagă acest om. Tocmai îi dezvăluise în față că juca teatru și totuși o lăsa să plece? După o clipă de cugetare, își aminti că la Grădina Mei oamenii cu siguranță erau îngrijorați de lipsa ei. În plus, acest bărbat tocmai o salvase – dacă voia s-o vatăme, nu s-ar fi deranjat s-o ducă departe. Deci nu era, probabil, un om rău. Așa că întrebă:
– Stăpâne, cunoști drumul spre grădina de pruni unde Majestatea Sa, Împărăteasa, privește florile?
După o clipă de tăcere, glasul lui răcoros răsună:
– Urmează cărarea aceasta. Slujnicele curăță aleea la Pavilonul Mohu – cere-le să te conducă.
Han Yan simți o bucurie adâncă și îi făcu o plecăciune adâncă:
– Binefacerea Stăpânului, această umilă domniță nu o va uita. Dacă va fi prilej, cu siguranță voi veni să mulțumesc așa cum se cuvine.
Spunând acestea, plecă iute.
Prilej… Han Yan își spuse în sinea ei că ar fi fost cel mai bine să nu mai vină un astfel de prilej. Bărbatul acela de gheață era prea înfricoșător – cel mai bine era să-l evite cu cuviință.
Mult după ce Han Yan se depărtase, Fu Yunxi se întoarse, privirea atrăgându-i-se spre ceva de pe jos. Se aplecă, îl ridică și privi îndelung în direcția în care fata dispăruse.
Așa cum spusese bărbatul, după ce merse o vreme, Han Yan ajunse în fața unei clădiri elegante, unde două slujnice măturau în tăcere. După ce le vorbi, una dintre ele o conduse înapoi spre Grădina Mei.
Ji Lan și Shu Hong o așteptau pline de griji și veniră în fugă:
– Domniță, în sfârșit te-ai întors! Toată vina e a noastră că nu te-am însoțit. În palatul acesta uriaș, nu ți s-a întâmplat nimic?
Han Yan zâmbi și clătină din cap:
– Sunt bine.
Deng Chan se ridică și îi luă mâna, cuprinsă de neliniște:
– Ce s-a întâmplat? Mai devreme, sora ta a spus că trebuia s-o aștepți la buduar, dar când a ieșit, tu dispăruseși. Domnița Li chiar a trimis slujitori să te caute.
Han Yan ridică o sprânceană:
– Domnița Li? Care domniță Li?
– Cea așezată lângă sora ta – fiica ministrului de dreapta, răspunse Deng Chan.
Han Yan își întoarse privirea către grupul așezat. Doamnele abia dacă băgară de seamă întoarcerea ei, dar când privi în acea direcție, fața lui Zhuang Yu Shan era palidă, iar ochii nu îndrăzneau să-i întâlnească.
Han Yan înțelese. Apoi privi domnița îmbrăcată cu eleganță, așezată lângă Yu Shan, și o văzu pe domnița Li privindu-o cu ură, ochii arzând de mânie și ciudă.
Ciudat – nu o cunoștea pe domnița Li, iar chiar de s-ar fi aliat cu Yu Shan, nu era nevoie de o astfel de înverșunare. Uitase oare ceva?
După ce chibzui bine, Han Yan fu sigură că nu avea vreo legătură sau neînțelegere cu acea domniță. Tocmai când se frământa cu gândul acesta, o auzi pe domnița Li spunând:
– Cum s-a rătăcit domnița Zhuang? Palatul imperial nu e ca lumea de afară – rătăcindu-te fără grijă, poți intra cu ușurință într-un necaz. N-ai întâlnit nimic necuviincios, sper?
La aceste cuvinte, privirile doamnelor din jur se întoarseră spre Han Yan. Până și Împărăteasa, care stătea de vorbă cu nobilițele, sorbind din ceai, își întrerupse vorba și îi aruncă o privire plină de înțeles.
Han Yan încruntă ușor sprâncenele. Se insinua că nu avea cuviință, că se plimba singură prin palat. Mai mult, se dădea de înțeles că ar fi putut fi martora vreunei scene rușinoase. Dacă până și Împărăteasa devenea curioasă, atunci era în primejdie. Trebuia să schimbe repede firul vorbelor.
Văzând privirile curioase din jur, Han Yan oftă și spuse cu glas moale:
– Adevărul e că sora Yu Shan avea doar o singură slujnică, care a intrat cu ea în buduar. Eu am rămas afară, așteptând mult, dar sora nu ieșea. Mă plictiseam, iar atunci am văzut un cintez galben-auriu zburând pe deasupra. M-am luat după el, fermecată… și m-am rătăcit.
Han Yan zâmbi stânjenită:
– Din fericire, curând am întâlnit niște slujnice care m-au adus înapoi.
Apoi, cu o admirație sinceră, adăugă:
– În palatul împărătesc sunt atât de multe lucruri minunate! Doar în cărți mai văzusem astfel de cintezi – azi mi s-a deschis cu adevărat lumea. Majestățile Lor sunt binecuvântate de cer – până și păsările cele mai alese vin în acest loc. Marea noastră dinastie Zong e cu adevărat în floare!
Cu părul prins în două cocuri și chipul rotund ușor îmbujorat, semăna cu o domniță de jad din tablourile cu statui Guanyin – cu atât mai gingașă și plăcută. Cuvintele ei, rostite limpede și cu convingere, răsunau frumos în liniștea grădinii.
Vorbele erau alese cu iscusință. Zhuang Yu Shan mersese la buduar cu o singură slujnică, care intrase cu ea – să spui că mergea să-i poarte grijă era cam mult. Iar Han Yan fusese lăsată singură, în vântul rece. Cei cu ochi ageri pricepeau degrabă. Pe dată, domnițele din jurul lui Yu Shan o priveau cu și mai mult dispreț.
Cât despre Împărăteasă, fu deosebit de mulțumită de laudele aduse „binecuvântării” și zâmbetul îi înflori pe chip:
– Copil bun, vino aproape de Noi.
