În cei optsprezece ani de viață liniștită ai lui Jiang Mu, cea mai mare tulburare fusese divorțul părinților ei, pe când avea nouă ani. Chiar și eșecul la examenul de admitere, deși dureros, fusese ceva la care se aștepta și nu o afectase profund.
Pentru o elevă de liceu, crescută în respectul legii și cu o educație corectă, vestea că Jin Chao – cel pe care îl considerase mereu parte din familie – purta povara unei morți o lăsase complet înmărmurită. Sau, mai bine spus, îngrozită. Și înainte să-și revină din acest șoc, Jin Chao rostise acele cuvinte crude, lăsând-o buimacă pentru următoarele două zile. Mai mult decât tristețe, simțea o grijă adâncă. Încercase să-l întrebe pe Jin Qiang, dar toți păreau sensibili la subiectul Jin Chao. De fiecare dată când aducea vorba de anii lui de liceu, Jin Qiang o întrerupea, spunându-i să nu-și bage nasul în lucruri care nu o privesc.
Jiang Mu nu putea nici măcar să-și imagineze prin ce schimbări dramatice trecuse Jin Chao în acești ani. Cu cât specula mai mult, cu atât gândurile i se umpleau de posibilități înfricoșătoare.
Nu mai călcase la atelier de o săptămână întreagă și nici nu-l contactase pe Jin Chao. Totuși, în fiecare dimineață, când ieșea din casă și vedea cutia cu lapte de lângă ușă, își amintea fără voie silueta lui Jin Chao din ziua despărțirii, atât de singuratică.
Cutia de lapte fusese readusă acolo după ce Jiang Mu se mutase din nou în casa lui Jin Qiang, pusă la loc chiar de Jin Chao. Atunci o avertizase că, odată cu răcirea vremii, ar trebui să se trezească cu cinci minute mai devreme ca să încălzească laptele – să nu-l bea rece.
Așa că în fiecare zi, când ieșea din casă, cu sticla de lapte în mână, inima i se umplea de emoții amestecate.
Neștiind dacă Jin Chao vorbise atunci la mânie, sâmbătă dimineață îi trimise un plic roșu cu mesajul: „Taxa de cazare a lui Shandian.”
Dar nu primi niciun răspuns. Jin Chao nici nu acceptă, nici nu răspunse. Îi mai trimise unul. Și acesta se scufundă fără urmă.
Mai târziu, parcă dintr-un spirit de răzvrătire, Jiang Mu continuă să trimită plicuri roșii, unul după altul, până când portofelul digital rămase gol – iar Jin Chao tot nu zise nimic.
După orele de curs, Jiang Mu luă autobuzul 6 până la Aleea Tong Ren, dar când coborî, găsi ușa rulantă a atelierului închisă. Chiar și magazinul de animale al lui San Lai era încuiat. Privi spațiul din fața atelierului și fu cuprinsă de un sentiment de pierdere și neajutorare.
După incidentul cu Jin Xin, Jiang Mu simțise că nu mai putea să se integreze în noua familie a lui Jin Qiang – parcă nu-și mai găsea locul. Doar Jin Chao apăruse lângă ea ca o scândură de plută pe mare, oferindu-i un colț unde să meargă când nu voia să se întoarcă acasă, un refugiu când simțea că se prăbușește, o umbră de sprijin când nu mai avea pe nimeni. Îl considerase de mult timp singura ei ancoră în orașul acesta. Nu-și imaginase că și acea scândură putea dispărea, lăsând-o în derivă.
Jiang Mu nu era genul sociabil. Relațiile cu colegii se limitau la discuții despre școală, fără apropiere personală. De obicei, mergea doar la școală și apoi se închidea în camera ei din casa lui Jin Qiang, retrăgându-se într-o lume mică, fără alt refugiu. Iar acum, stând în frig pe trotuar, deși trupul îi era întreg, inima părea golită.
Vremea se răcise mult, iar după apus temperaturile căzuseră brusc. Deși purta o haină peste uniforma școlară, Jiang Mu simțea frigul pătrunzător. Își ascunse mâinile în mâneci și se apropie de ușa atelierului, bătând ușor. Niciun răspuns. Expresia i se stinse. Tocmai când voia să-și retragă mâna, se auzi o izbitură din interior, urmată de lătratul repetat al lui Shandian, care lovea cu corpul în ușă.
Jiang Mu se lăsă în jos, acolo unde Shandian izbea ușa:
– Shandian, Shandian, sunt eu!
Recunoscând vocea fetei, Shandian începu să scâncească agitat, izbind tot mai tare în ușă.
Jiang Mu lipi fruntea de ușă:
– Nu am cheie, nu pot intra. Nu te neliniști, nu plec, stau aici.
Se ghemui lângă ușă, vorbind întruna cu Shandian, care răspundea din când în când cu un scheunat.
Vântul se întețea, strada se golea. Despărțită de ușă, Jiang Mu își îmbrățișa ghiozdanul, sprijinindu-se de el. Shandian încetă să mai lovească ușa, dar continua să se plimbe neliniștit în interior.
Jiang Mu își încălzea palmele suflând în ele și murmură:
– Oare unde a plecat stăpânul tău? E așa frig, ar trebui să plec.
Parcă înțelegând-o, Shandian ridică o labă și o lipi de ușă cu un „poc”. Jiang Mu se întoarse și-și lipi palma în același loc.
Farurile unei Honda albe lumină trotuarul. San Lai coborî și se opri când zări silueta mică ghemuită lângă ușă. În urma lui coborî Jin Chao, îmbrăcat în geacă neagră și blugi. Fruntea i se încreți când o văzu.
Jiang Mu se ridică în liniște, cu ghiozdanul în spate, dându-se la o parte din fața lacătului și sprijinindu-se de perete. San Lai o întrebă uimit:
– De când stai aici?
– De după școală.
San Lai își privi ceasul:
– Ai stat ghemuită aici tot timpul ăsta? Nu ți-a fost frig? Copilă nebună.
Jiang Mu nu răspunse, ci îl privi cu atenție pe Jin Chao. Trăsăturile lui rămâneau reci în timp ce ridica ușa rulantă. Shandian zbughi afară lătrând fericit, sărind pe Jiang Mu înainte ca ea să apuce să reacționeze. Nu mai putea suporta greutatea lui, așa că scăpă ghiozdanul. După câteva zile de absență, Shandian sărea în jurul ei ca un câine nebun, iar Jiang Mu se ferea ținând brațele ridicate.
Până când o comandă tăioasă răsună:
– Vino aici.
Doar atunci se potoli Shandian, dând din coadă și alergând la Jin Chao, cu labele din spate tremurând de entuziasm.
Jin Chao intră în atelier fără să o privească. Jiang Mu își ridică repede ghiozdanul și îl urmă:
– Ți-am trimis plicuri roșii, dar n-ai răspuns, așa că am venit să văd ce faci.
– Ai văzut destul? întrebă Jin Chao rece, cu spatele întors spre ea.
Jiang Mu își mușcă buza, oprindu-se la intrare. Jin Chao aprinse luminile atelierului și spuse cu voce joasă:
– După ce termini de privit, du-te acasă. Eu închid.
Degetele lui Jiang Mu se strânseră pe ghiozdan. Nu voia să plece, dar nici nu știa ce să spună. Rămase doar să-l privească.
Jin Chao își scoase geaca și intră în cameră, căută ceva în sala de odihnă, scrise două comenzi de reparații, verifică niște conturi și căută piese mici în cutia metalică.
În tot acest timp, Jiang Mu rămase în ușă, nemișcată. Un vânt rece îi bătea în spate, iar buzele i se făcuseră vineții. În cele din urmă, Jin Chao aruncă trusa de scule în cutie și se ridică:
– Ce vrei, de fapt?
Jiang Mu nu știa. Nu știa ce voia. Știa doar că nu voia ca lucrurile să rămână așa între ei. Știa că Jin Chao o împingea afară din lumea lui, dar ea nu voia să plece. Era atât de simplu.
Văzându-i ochii roșii, Jin Chao își strânse buzele și spuse rece:
– O spun încă o dată. Eu închid. Dacă nu pleci, atunci stai aici toată noaptea.
San Lai intră din atelierul de alături și se miră văzând-o pe Jiang Mu tot în prag, cu ghiozdanul în spate. Se apropie și-i luă rucsacul greu:
– Ești încăpățânată, nu glumă. Ai mâncat?
Întrebarea aceea simplă o făcu pe Jiang Mu să lăcrimeze. Chipul ei, în timp ce dădea din cap și încerca să-și rețină lacrimile, îl înmuie și pe San Lai. Aruncă o privire spre Jin Chao, care se întoarse și intră în camera de odihnă.
San Lai oftă, îi puse mâna pe umăr și o conduse afară:
– Hai, nu mai sta aici. Mergem la mine.
După mai bine de o oră în frig, pașii lui Jiang Mu erau șovăielnici. San Lai o trase în magazinul cu animale, unde mergea aeroterma. Când intrară, căldura îi izbi fața și lacrimile începură să curgă. San Lai, stânjenit, o întrebă:
– Ți-e foame?
Jiang Mu dădu din cap.
– Ți-e frig?
Din nou, un semn afirmativ.
San Lai îi împinse scaunul confortabil:
– Stai aici și încălzește-te. Îți aduc ceva de mâncare.
Puse ghiozdanul pe tejghea și urcă. Jiang Mu începu să-și revină încet. Mai fusese de multe ori la magazin, dar niciodată la etajul al doilea, unde locuia San Lai.
De sus, vocea lui răsună:
– Nu trebuie să te pedepsești pentru toate. Asta e deviza mea. Orice problemă, mai bine o rezolvi cu stomacul plin…
Vorbea întruna, ca o cloșcă, fără să știe dacă fata aceea încăpățânată îl asculta sau nu.
Când coborî cu tăițeii, situația era mai bună decât se așteptase. Deși chipul lui Jiang Mu rămânea abătut, lacrimile i se uscaseră.
Trase măsuța de sticlă spre ea:
– Mănâncă cât e cald.
Tăițeii lui San Lai erau acoperiți cu carne de vită fiartă de mama lui, plus un ou marinat. Carnea era fragedă, oul gustos. Poate că îi era prea foame, dar Jiang Mu crezu că aceștia erau cei mai buni tăiței cu carne pe care îi mâncase vreodată.
Văzând cât îi era de foame, San Lai îi așeză în față codul QR de WeChat. Jiang Mu se opri din mâncat și întrebă în șoaptă:
– Asta e… ca să-mi vinzi un abonament?
San Lai izbucni în râs:
– Ce fel de om crezi că sunt? Ești deja destul de necăjită, aș mai da și eu cu piciorul? E doar ca să mă adaugi la prieteni pe WeChat. Data viitoare, dacă vrei să vii, să-mi scrii înainte.
Jiang Mu îl privi cu bețișoarele în mână. San Lai își trase scaunul mai aproape și îi spuse:
– Dacă vrei să-l vezi pe Shandian, doar trimite-mi un mesaj. Ți-l aduc eu.
Lacrimi i se adunară din nou în colțul ochilor, nasul i se înroși și spuse:
– Frate San Lai, nu doar că faci cei mai buni tăiței, dar ești și atât de blând și atent cu animalele. De ce zice mereu Iron Rooster că n-ai să-ți găsești niciodată nevastă?
Văzând-o atât de emoționată, San Lai schimbă imediat vorba:
– Ei bine, dacă vrei să-ți arăți recunoștința, te poți înscrie la pachetul Super Premium VIP. Micuțul tău Shandian va primi o reducere de 30% la serviciul complet de cosmetizare.
„…” Așadar, Iron Rooster nu mințise deloc.
