Comitatul Yuan, aflat dincolo de munții din sudul cetății Muxing, era vestit pentru ginsengul sângeros, ce creștea mai ales pe stânci. De când medicul curții, Wei Hongfei, începuse să laude cu atâta zel virtuțile ginsengului, funcționarii locali îi obligau pe țărani să-l culeagă. Mulți se prăbușiseră în prăpăstii și muriseră, lăsând în urmă familii ruinate de pierderea bărbaților.
Multe dintre dansatoarele din Yuan proveneau din astfel de familii. Judecătorul bănuia că ar fi putut nutri ură față de Wei Hongfei din această cauză.
– În acest caz, Ji, ar trebui să fii atent, spuse prințul Gong, Qi Zhen, privind spre el.
Ji Bozai ridică ușor din umeri.
– Dacă ar fi să urască pe cineva, ar trebui să fie pe oficialii locali. De ce să riște totul pentru a-l ucide pe Wei Hongfei? Și-apoi, el n-a fost singurul mort în acea zi. Povestea asta are prea multe găuri.
– Mie mi se pare că frumusețea ți-a luat mințile. Nu ești în stare să te ferești nici măcar de „mica ta frumusețe”, glumi Liang Xiuyuan. – Ei bine, când vei fi dus pe ultimul drum, să știi că ieșim iar la băut, în amintirea prieteniei.
– Ia taci, mormăi Yan Xiao, dând din cap.
Masa izbucni în râs. Ji Bozai nu răspunse. În schimb, îi turnă două cupe de vin tare frumuseții din brațele lui, apoi întrebă, pe ton relaxat:
– Cum de-ai știut că e din Yuan?
– Domnule Ji, tu chiar nu știi în ce poziție te afli? De cum ai ieșit din curtea interioară în ziua aceea, noi, nobilii, am aflat totul despre femeia pe care ai luat-o acasă. La urma urmei, e bine să știm ce gusturi ai, ca să-ți trimitem, la nevoie, ceva pe plac, răspunse Shu Zhonglin, fără ocolișuri. – Tata deja a ales trei-patru fete care seamănă cu a ta și le ține în rezervă pentru tine.
– Adevărat, completă Yan Xiao, ronțăind arahide. – Chiar și eu știu: micuța ta e o fată de la țară, dintr-un sătuc din Yuan. Tatăl ei a murit acum doi ani, iar ea s-a mutat în cetate, trăind greu o vreme până când ți-a atras privirea.
Se opri o clipă, apoi adăugă:
– Dacă te saturi vreodată de ea, să-mi spui.
Ji Bozai îl privi.
– Nici să nu te gândești. E a mea.
– Ce tot spui? zâmbi Yan Xiao. Mi-e milă de ea. Mă gândeam doar s-o iau ca slujnică, dacă n-are unde merge.
Nici vorbă.
Ji Bozai pufni scurt.
Cu lăcomia lui Ming Yi, și dacă într-o zi s-ar despărți, tot ar avea destul capital cât să-și clădească un trai. Nu i-ar mai trebui să slujească pe cineva.
Gândul la ea îl înfierbântă. Își trase mai aproape slujitoarea de vin, căutând alinare.
Când Ming Yi se trezi, tot trupul o durea. Se lăsă răsfățată de slujnice, care o ajutară să se scalde, apoi primi cu pudoare hainele aduse de bătrâna Xun, cu genele fluturând rușinate.
– Mă pot schimba singură.
Toate erau obișnuite cu rușinea ei prefăcută. Bătrâna Xun aruncă doar o privire la urmele roșii ce-i pătau pielea, dar nu zise nimic și le conduse afară pe celelalte.
Cum se închise ușa, roșeața din obrajii lui Ming Yi se risipi.
Își masă picioarele, se așeză la măsuța de toaletă și începu să fredoneze veselă.
Surorile din curtea interioară nu o mințiseră. Când venea vorba de mărime și pricepere, Ji Bozai era într-adevăr cel mai bun. Gustase, în sfârșit, din plăcerile trupești – și nu se căise că-l alesese pe el drept primul bărbat.
Totuși, poate că-i lipsea experiența. Mai aveau să vină și altele, și-apoi putea trage o concluzie sigură.
Își prinse părul într-un coc îngrijit, îmbrăcă o lenjerie de un roșu aprins, dar nu se grăbi să-și pună hainele deasupra. Deschise ușor fereastra și aruncă o privire afară.
Curtea era mare, dar mișcarea ei zilnică era limitată. Profitând de moment, ieși pe fereastră fără ezitare.
Deși trupul îi era cam slăbit, anii de antrenament o ajutau. Evită cu ușurință ochii slujnicelor și alunecă înspre studioul lui Ji Bozai.
Fiind un maestru al artelor marțiale, Ji Bozai adunase multe manuale de antrenament. Ming Yi răsfoi câteva, dar nu găsi ceea ce căuta. Era gata să plece când auzi zgomot afară.
Alertă, sări repede pe o grindă de sus, unde lenjeria ei roșie se pierdea în culoarea bârnei.
– Aveți grijă, stăpâne, spuse slujitoarea de vin, ajutându-l pe Ji Bozai să intre, clătinându-se.
Avea privirea încețoșată de vin, dar zâmbea.
– Ești pricepută… ai reușit să-l îmbeți și pe prințul Gong.
– Slujesc la reședința prințului de ani. Știu că nu rezistă la băuturi amestecate. Am profitat, spuse ea, roșind, ajutându-l să se așeze. Nu plecă însă, ci se lăsă ușor peste el, spunând cu glas mieros: – Pentru tine, stăpâne, aproape că mi-am trădat stăpânul.
Râse ușor, iar degetele lungi îi mângâiară fața. Fata înțelese și se apropie cu nerăbdare.
Ming Yi privea totul cu buzele strânse.
„Ticălos nestatornic.” Noroc că îi știa firea dinainte și nu crezuse niciodată vorbele dulci. Altfel, scena asta ar fi fost greu de îndurat.
Abia consumaseră ce consumaseră… și el se arunca deja în brațele alteia.
Nici porcii n-ar fi atât de desfrânați.
Dădu ochii peste cap și căută o cale de ieșire. Dar studioul era mic, iar cei doi erau chiar dedesubt. Orice mișcare ar fi trădat-o.
– Nu te gândești la frumusețea de acasă, stăpâne? spuse fata, bosumflată. – Se spune că e tare drăgălașă…
Ji Bozai îi aruncă eșarfa într-o parte și mormăi:
– Și tu ești frumoasă.
– Ah, ce glumeț ești, stăpâne~… Și totuși, cine-i mai frumoasă? Eu… sau ea?
„E frumoasă, e frumoasă, e frumoasă toată familia ta…” oftă Ming Yi în gând, închizând ochii. „Nu văd, nu mă doare.”
Spre surprinderea ei, Ji Bozai nu intră în jocul lingușelii. O respinse.
– Gelozia nu-i amuzantă.
Fata nu se așteptase să-l supere. Se plecă imediat:
– N-am să mai întreb. Nu te supăra, stăpâne…
– Pari beată și tu. Trimit pe cineva să te conducă în curtea din spate, zise el plictisit. – Dacă am vreme, te caut.
Fata se bucură în sinea ei – era surprinsă că el se oprise dintr-o simplă vorbă, dar încântată că avea să fie ținută în reședință.
O adevărată lovitură de noroc.
Mulțumi cu plecăciuni, își aranjă grăbită hainele, privind înapoi din zece în zece pași.
Ji Bozai își frecă fruntea, lăsându-se pe spate în scaun, fără să o oprească.
Ușa se deschise și se închise. Aruncă o privire spre grindă, apoi, ca și cum n-ar fi văzut nimic, strigă:
– Bătrâno Xun.
– Slujitoarea cea bătrână e aici.
– Doamna Yi s-a trezit?
– Da, își aranjează hainele.
El încuviință din cap și, legănându-se puțin, se ridică:
– Mă duc s-o văd.
Ming Yi simți un fior rece pe spate.
„Nu se poate. Beat în halul ăsta… și tot mai vrea?!”
Își evaluă poziția și calculă distanța până la ușă. Rămase nemișcată până când el părăsi studioul, apoi sări imediat și ieși pe fereastră.
Coridorul nu mai era o opțiune. Privind zidul murdar al curții, strânse din dinți, se cățără și alergă peste țigle.
Când Ji Bozai traversa aleea acoperită, ea ajunsese deja în spatele magaziei.
El intră în curtea principală… iar ea sări pe zidul din spate.
Când Ji Bozai deschise ușa… găsi odaia goală.
