Tânărul stăpân Ji era un om cu maniere. Nu se cobora să pună mâna cu sila pe vreo frumusețe. Ceea ce voia el era ca fata să vină de bunăvoie, cu ochii numai spre el, cu inima dăruită deplin. Doar atunci cădeau cortinele patului cu adevărată plăcere.
Așa că, la prima ocazie, îi trimise lui Ming Yi șapte-opt rânduri de straie alese.
Ming Yi stătea în mijlocul odăii, cu ochii mari cât cepele, privind lucrurile din fața ei.
– Toate sunt pentru mine?
– Probează-le și vezi dacă ți se potrivesc.
Fata scoase un chiot de bucurie și zbură ca o vrăbiuță către rochia brodată în nuanță de jad. O atinse cu grijă, ochii licărindu-i de încântare.
– N-am mai purtat niciodată o stofă atât de fină.
– De-acum poți s-o porți cât poftești – răspunse el, cu nonșalanță.
– Domnul meu e atât de bun!
Zbură din nou spre el, fusta fluturând, și-i lipi un sărut pe obraz.
Așa învăță Ji Bozai că domnița asta mică era destul de lacomă. Toate acele daruri abia dacă meritau un sărut pe obraz.
Îi cuprinse talia și o conduse spre masa de toaletă, unde deschise două cutii proaspăt cumpărate.
Brățări duble din fir de aur și mătase de cicadă, ace de păr împodobite cu perle din cele opt comori, ornamente cu pene de pasăre în trei aripi… jad, agat, o întreagă comoară de aur și nestemate.
Ming Yi clipi din ochi, cuibărindu-se alintat în brațele lui.
– Domnul meu… toate sunt doar pentru mine? Sau mai vine vreo „soră” după?
Își mușcă ușor buza, trei părți farmec, cinci părți șiretenie, și era cu adevărat de o drăgălășenie cuceritoare.
Ji Bozai zâmbi, mângâindu-i obrazul.
– Firește că-s doar pentru tine. Ce alte „surori” visezi tu?
Mulțumită, Ming Yi își arcuise ochii și se topi în brațele lui.
– Așa zice domnul meu, dar să nu-mi purtați vorbe dulci doar ca să mă păcăliți…
– Mm…
Se aplecă și-i sărută ușor lobul urechii, mușcându-l cu blândețe.
Ming Yi simțea furnicături, dar după atâtea daruri nu mai îndrăznea să se ferească. Scoase doar un scâncet slab, în timp ce degetele de la picioare i se încordau, iar o porțiune din gâtul alb ca neaua rămase descoperită.
Ji Bozai nu ezită să muște.
Dinții lui apăsară pe pielea ei delicată, caldă și parfumată. Nu se putu abține și strânse puțin mai tare, până ce auzi un geamăt scurt, stins în gâtlej, asemenea unei mâțici torcând.
Zâmbi și-și îmblânzi mișcările, mângâindu-i ceafa cu degetul mare.
Fata se relaxă treptat în brațele lui, iar între săruturi îi scoase ușor limba.
Foarte bine. Tocmai atunci, când era cu totul prinsă de farmec, el o eliberă fără ezitare.
Ming Yi clipi confuză, apoi înțelese că își pierduse cumpătul. Coborî capul și, rușinată, se agăță de veșmintele lui.
– A… afară e o primăvară frumoasă… Nu vrea domnul meu să iasă la o plimbare?
Privirea lui era plină de mulțumire. După un timp, răspunse:
– Bine.
Atmosfera era ambiguă și fermecătoare, iar chipul lui, de o frumusețe rară. Era ușor să crezi că tocmai ai dat peste bărbatul ideal.
Dar Ming Yi își veni repede în fire.
Zâmbi și se desprinse din îmbrățișare, merse la masa de machiaj, își retușă cu grijă fardurile, apoi se îmbrăcă într-o rochie lungă, plisată, în nuanță de floare de piersic învăluită în ceață. Pe umeri își așternu o mantie subțire ca zăpada și, după o jumătate de ceas de pregătiri, îl urmă afară.
Era o podoabă desăvârșită. Nu-și permitea nici cea mai mică neglijență. Fiecare șuviță era la locul ei, podoabele erau alese cu gust, iar veșmântul, atrăgător, dar fără vulgaritate. De îndată ce ieși pe ușă, toate slujitoarele și femeile bătrâne o priveau pe furiș.
Ming Yi mergea drept, cu spatele perfect ținut, capul ușor plecat, jumătate din chip ascuns după un evantai brodat. Pășea încet, la o palmă în urma lui Ji Bozai – nici prea aproape, nici prea departe. În ochii celorlalți, era o înfățișare cât se poate de plăcută.
Ji Bozai râse ușor și o trase la cotul său.
– Domnul meu… – oftă ea ușor, împingându-l blând –, nu e cuviincios.
Să fii jucăria cuiva însemna să respecți niște reguli. Să mergi braț la braț era un gest rezervat soților cu legământ.
Spre surprinderea ei, el spuse:
– Între noi doi nu trebuie să ne pese de ce zice lumea.
Ming Yi își închise un zâmbet în colțul gurii. Vorbe spuse cu meșteșug, numai bune de înduioșat o inimă visătoare. Cine nu era cu mintea limpede putea ușor să-și închipuie că e mai mult decât era.
Pe dinafară însă, zâmbi cu sfială.
– Bunătatea domnului meu e copleșitoare. Norocul acestei slujnice e mare.
Plecă alături de el, iar Ji Bozai alese anume o trăsură cu baldachin pe jumătate deschis, ajutând-o să urce și așezându-se lângă ea.
Ming Yi înțelese ce urmărea: să fie văzuți. Se lăsă timidă pe umărul lui, coborând evantaiul și lăsându-și chipul frumos la vedere. Nu se uita la străzi, ci doar la el, cu ochi plini de adorație.
De-a lungul drumului, se auziră exclamații și fluierături de admirație.
Ji Bozai era vizibil mulțumit. Îi mângâie ușor mâna.
– Mai dorești ceva? Te duc să ți-l iau pe loc.
Ming Yi nu ezită:
– Inima acestei slujnice bate repede în somn. Dacă aș avea câteva lingouri de aur ca s-o țină pe loc… ar fi minunat.
Ji Bozai: „?”
Ming Yi: zâmbește cu seninătate
Alte fete ar fi cerut bijuterii, cu gândul să le vândă mai târziu. Ming Yi nici nu se obosi cu ocolișuri. Știa prea bine cât de nedrepte erau casele de amanet – o podoabă de o sută de taeli aducea abia cincizeci. De ce să lase pe altul să câștige?
După o clipă de tăcere, el râse:
– Atât de tare bate inima? Cu zece lingouri e destul?
Ochii lui Ming Yi se lumină.
– Ar fi de ajuns, fără îndoială.
– Bine.
Fără să clipească, o duse direct la bancă.
Ming Yi nu se putu abține să nu se minuneze. Era cu adevărat bogat. Fiecare lingou cântărea zece taeli, iar el cumpărase cu lejeritate o sută. Destul cât să trăiești liniștit o viață întreagă.
Mulți oficiali nu izbutiseră să strângă atâta avere în toți anii lor, iar el, abia sosit în funcție, deja avea asemenea belșug. Nu era de mirare că fetele din Cetatea Muxing roiau în jurul lui.
Își lingea buzele în gând, dând din coadă, și îl urma la ridicarea aurului. Prea greu ca să-l care singură, așa că el porunci să-i încarce toată cutia în trăsura de afară.
Ming Yi își curbă buzele și înclină ușor capul.
– Mulțumesc, domnul meu!
Privind-o, Ji Bozai înțelese că pentru ea, prețul fusese atins.
Dar nu știa de ce, pe când alte fete i s-ar fi dăruit doar pentru chipul său, cu ea simțea că era doar un adaos la lada cu aur.
Și asta nu-l făcea deloc fericit.
Își țuguie buzele cu un oftat, gata să spună ceva, când auzi un șuier în spate.
Din instinct, se feri și o trase pe Ming Yi după el, cu brațul strâns în jurul taliei ei. Se încruntă și se uită înapoi.
Un bărbat intrase cu pași hotărâți, fața rece, iar din peretele din lemn scoase un ac de păr de lemn ce se înfipsese adânc.
– Scuzați… mi-a alunecat mâna.
Ming Yi, abia revenită din șoc, își încruntă colțul gurii.
Cum putea „aluneca mâna” atât de tare încât să arunce un băț de lemn cu putere de ucis?
Îl privi mai bine pe nou-venit. Era îmbrăcat simplu, cu trăsături plăcute, părea de vreo douăzeci de ani. Dar în privirea lui ardea un foc periculos.
Ji Bozai o eliberă și zâmbi:
– Domnul Yan a venit să împărțim moștenirea?
Degetele lui Yan An se strânseră ușor pe acul de păr, pe care îl fixă la loc în coc. Privirea lui rece se îndreptă spre Ji Bozai.
– Mulțumesc de grijă, domnule Ji. Tatăl meu a fost om cinstit toată viața. N-a lăsat prea mult argint de împărțit.
Deci venise să caute ceartă.
Ji Bozai se pregătea s-o dea pe Ming Yi la o parte, dar înainte să apuce să ridice mâna, o văzu cum se furișă iute în spatele unui paravan, ridicând fusta.
Destul de iute.
Îi aruncă o privire amuzată, apoi turnă calm un ceai pentru Yan An.
– Am fost tare ocupat în ultima vreme. N-am apucat să aprind tămâie pentru mama ta. Acum că ne-am întâlnit, îți pot da darul de condoleanță pe loc. Îmi scutește un drum.
Yan An îl privi lung, pumnii strânși până la alb, și scuipă printre dinți:
– Cum îndrăznește un ucigaș să ofere condoleanțe?
