Ming Yi gândea în sinea ei: „Ce tânăr chipeș… păcat că deschide gura.” De parcă tot sângele menstrual al casei ieșea pe gura lui.
Cu zâmbet dulce, ascunzând gândurile din spate, spuse cu blândețe:
– Cum să fie așa? Sclava doar se simte necurată și se teme să nu vă murdărească hainele, Stăpâne. Asta-i povara lunară a femeilor, tot timpul neplăcută… Rog înțelegere. Bucătăria a pregătit măduvă de pui cu bambus și tendon de cerb în fire de argint. Poate poftiți să le gustați?
Părea relaxată, cu o privire nevinovată, trecând firesc peste întâmplarea de mai devreme. Dacă el ar fi insistat, doar mic și ranchiunos s-ar fi arătat.
Ji Bozai stătea cu chip întunecat.
– Stăpâne, haideți, altfel se răcesc bucatele~, îi zise, agățându-se cu degetele de ale lui și legănându-le ușor.
El mormăi nemulțumit și întoarse capul.
Ming Yi se așeză în fața lui, clipind galeș:
– Prea obosit, Stăpâne? Sclava vă poate căra până la masă.
Cu trupul ei firav, părea doar o glumă. Ji Bozai o privi de două ori, apoi, din senin, se ridică și se lăsă cu totul pe spatele ei:
– Atunci mă voi bizui pe Yi’er.
Ming Yi, în gând: „…Stai, doar glumeam! Cum să o iei de bună?! Chiar nu-ți pasă cât ești de greu cu toate mâinile și picioarele tale lungi? Nu-ți e teamă că mă faci praf?”
Dar vorba spusă… trebuia dusă până la capăt. Trase adânc aer în piept, își prinse brațele sub genunchii lui și:
– Unu, doi, trei… sus!
Ji Bozai își îngustă privirea:
– Așa strigă hamalii când ridică marfă în portul din Mu Xing.
Ming Yi îl căra, poticnindu-se spre masa celor opt nemuritori din odaia de afară. Dinții strânși, fruntea încordată.
– Stăpâne, sunteți… deosebit de prețios, mormăi ea printre dinți.
Puse accent pe „prețios”, dar bărbatul de pe spatele ei părea să nu audă nimic, stând comod și jucându-se cu acul ei de păr.
Deși distanța nu era mare, drumul până la masă i se păru o eternitate. Cu un pas înainte, altul târât, abia răsufla. Și când, în sfârșit, erau aproape de masă…
– Florile din grădină au înflorit. Vreau să le văd de la fereastră.
Ming Yi, în gând: „Și florile din cimitir cred că arată frumos. De ce nu mergeți să le vedeți pe alea?”
Rânji forțat:
– Ceva cu picioarele, Stăpâne?
Altfel, poate le puteți folosi singur…
– Da, spuse el cu un oftat. Sunt foarte obosite.
Ming Yi își înfipse dinții în buze și schimbă direcția spre fereastră. Noroc că avusese ceva antrenament în copilărie. Altfel, peste sute de ani, lumea avea să citească „Oda Frumoasei Strivite sub Greutatea Stăpânului”.
– Nu știam că Yi’er e atât de puternică, zise Ji Bozai cu aer nepăsător. Te-am subestimat.
– Vă rog să continuați, zise ea, trântindu-l pe șezlongul de la fereastră și gâfâind. Dacă nu mă temeam că vă scap, nu știu de unde mai scoteam puterea.
Apoi căzu pe-o parte, moale, gemând ușor.
Trupul îi era umezit de sudoare parfumată, iar obrajii ardeau în ciuda fardului. Ji Bozai o privi și râse – supărarea i se topi pe jumătate.
– Să mâncăm.
– Mulțumesc, Stăpâne, spuse Ming Yi și alergă să aducă mâncarea.
Bucatele erau deja calde și așezate, așa că fură aduse imediat. Ea stătea în picioare lângă el, suflecându-și mânecile, gata să-i servească.
În timp ce mânca, Ji Bozai întrebă brusc:
– De ce ai luat-o pe concubina prințului Ping?
Ming Yi tresări.
Cum aflase? El fusese tot plecat cu… plăcerile. Nici măcar mama Xun nu știa, iar ea ieșise fără să fie urmărită.
– Nu există zid pe care vântul să nu-l treacă, zise el, aruncându-i o privire. Chiar credeai că poți ascunde asta de mine?
Ming Yi își reveni și răspunse, pe un ton sobru:
– Stăpâne, ce-i cu vorba asta cu „luatul concubinei”? Sclava nu pricepe. Acel loc e al lui Zhangtai, iar ea a vrut să-și primească verișoara. Nu are legătură cu sclava.
Ji Bozai râse și-i dădu o bucățică de tendon, ca o răsplată:
– Șireată cum te știu.
Găzduirea unei concubine fugare era o crimă. Dar Ming Yi dăduse vina pe altcineva, ușurându-i lui treaba.
Ea înghiți bucata cu grație și zise:
– N-am vrut să ascund nimic. Doar că nu m-am gândit că Stăpânul s-ar sinchisi de așa ceva…
Până la urmă, era doar o concubină. În casa prințului Ping mai erau cu duiumul.
– Prințul Ping nu are mulți urmași. Trei fete și un băiat mai trăiesc. Concubina aceea a fugit cu fiul cel mare, așa că lumea e cu ochii pe ei, spuse Ji Bozai, apoi adăugă: Un astfel de om nici n-ar fi trebuit să aibă moștenitori.
Ming Yi se alarmă:
– Copilul poartă acum numele Zhang.
Adică nu mai era, oficial, urmașul prințului.
Ji Bozai îi surprinse reacția. Se miră puțin. Nu era ca și cum ar fi vrut să-i facă vreun rău copilului.
Dar privirea ei speriată, cu ochii umezi, o făcea atât de frumoasă, că nu se putu abține:
– Și dacă poartă alt nume? Tot din sămânța lui Ping vine. Ce mai contează?
– Contează! Dacă numele s-a schimbat, nu mai are voie să intre în sala strămoșilor. Pentru prințul Ping, e ca și cum n-ar avea urmași! Dacă nu-i găsesc nici pe Zhang Liu, nici pe copil, e ca și cum ar fi morți. De ce să mai adăugați încă un păcat, Stăpâne?
Ji Bozai făcu un sunet vag, părând că se gândește:
– Mă mai gândesc…
– Ce-i de gândit? Mâncați, Stăpâne, zise ea, așezându-se în poala lui și înfășurându-i brațul în jurul gâtului, în timp ce cu cealaltă mână îi aducea carne la gură.
El se înecă:
– Vrei să mă omori?
– Mestecați încet~, spuse ea, ridicând un bol cu supă. Beți să alunece.
– Bea tu prima.
Tot suspicios de otravă? Ming Yi făcu mutriță, apoi dădu pe gât toată supa, până ce pe fundul bolului i se văzu stomacul de pește și cornul de cerb. Zâmbi drăgălaș:
– Delicioasă! Poftiți!
Mai era ceva de gustat acolo? Ji Bozai râse și, văzând sclipirea din ochii ei, își coborî brusc capul și o sărută.
Ming Yi se smuci, încercând să scape, dar trupul îi era ținut strâns, fără putere să se miște.
Se încruntă. Scârba i se citea în ochi.
Ji Bozai era curat, fără mirosuri grele sau parfumuri dulci. Și totuși, o respingea.
În Tărâmul Qingyun, se cerea femeilor să fie loiale bărbatului. Dar ea fusese crescută ca băiat. Și, asemenea unui bărbat, pretențiile ei erau aceleași. Poți glumi cu oricine, dar să te întorci la mine cu buzele pline de urme străine… nu merge.
Așa că, atunci când el o eliberă, vrând s-o împace cu vorbe dulci, Ming Yi se smulse și se trase într-o parte.
– Ce e? întrebă el.
Ea voia să tacă. Dar n-o putu ține-n ea. Se întoarse spre fereastră și:
– Bleah!
Ji Bozai înlemni. Fața i se întunecă pe loc:
– Așa urât ți se pare Stăpânul tău?
– Nu e asta, Stăpâne… Sclava… lasă-mă să explic…
Ming Yi vărsa până când ochii îi lăcrimau. Iar bărbatul de lângă ea avea acum chipul negru ca fundul unui cazan.
