În tărâmul Qingyun, rangul era hotărât de puterea elementară, iar doar bărbații aveau dreptul să practice astfel de arte. Prin urmare, femeilor li se cerea să fie delicate și fermecătoare, grațioase și atrăgătoare.
Iar chipul lui Ming Yi se potrivea întocmai cu gusturile lui Ji Bozai. Așa se făcu că acesta petrecu aproape o jumătate de lună la reședința ei, zăbovind adesea în ogradă, sorbind vin și stând la taclale cu ea, ori luând-o călare să admire florile.
Era o floare gingașă, care-și lovea genunchii ba de praguri, ba își prindea mâinile între uși, și venea la el cu ochii roșii, privind ca o copilă necăjită.
Ciudat lucru… Dacă era altcineva atât de stângace, Ji Bozai s-ar fi plictisit de mult. Dar în cazul ei, nu doar că nu-l stingherea, ci o găsea adorabilă. Era ca o pisică răsfățată, care se alintă fără rușine. Zi de zi aștepta pașii ei grăbiți, venind spre el cu zâmbetul pe buze: povestindu-i despre florile care se deschiseseră în grădină ori despre ce marfă nouă adusese pravalia cu farduri.
– Satinul acesta de la Clădirea Weinv e mai frumos. Ți-am făcut haine noi.
– Mama Xun zice că turtele cu ceapă de azi miroseau tare bine și a luat două. Ți-am păstrat una. Hai, mănâncă cât e caldă.
– Te-ai rănit din nou? Stai să-ți pun unguent.
Astfel trăncănea ea zi de zi, ca și cum niciodată n-ar fi terminat ce avea de spus. Așa se scurse jumătatea de lună, iar Ji Bozai nu mai apucă nici să se ducă în curtea din spate, unde îl aștepta acea servitoare cu vinul. Chiar și când fu invitat la ospăț în conacul prințului Gong, o luă pe Ming Yi cu el.
– Nu m-aș fi gândit că mai sunt cazuri nerezolvate în Cetatea Mustar, spuse Shu Zhonglin, ridicând cupa de vin. Cei din curtea interioară au murit pe neașteptate.
– Nu-i de mirare că Judecătorul Zhao e nedumerit. Au fost omorâte atâtea dansatoare și niciun indiciu nu a ieșit la iveală, clătină din cap Liang Xiuyuan. Cine poate ucide sub ochii unui Judecător Suprem și să scape nevătămat?
Otrava se găsea doar în palat, iar la ospăț doar dansatoarele aveau ocazia să se apropie. Deci vinovatul trebuia să fie dintre ele. Dar multe fuseseră luate de nobili și nu mai puteau fi cercetate. Așa că ancheta risca să se stingă de la sine.
Ming Yi ședea dreaptă lângă Ji Bozai, frământându-se cum să mănânce cu grație cotletul din fața ei, când simți mai multe priviri îndreptate spre ea.
Hm?
Tresări, ridicând mirată privirea.
– Vedeți ce năzbâtii mai face, zise Ji Bozai, cu un braț în jurul ei, celălalt jucându-se cu marginea cupei. – Ieri, din greșeală am rănit o pasăre ce trecea prin curte, iar ea m-a certat o jumătate de ceas.
– Iertați-ne curiozitatea, râse Liang Xiuyuan, dar domnița Ming pare că vă ține mai mult companie decât altădată.
Adevărul era că de ceva vreme, de aproape o jumătate de lună, nu se mai văzuse o frumusețe care să-i egaleze farmecul.
Însă Ji Bozai răspunse calm:
– Fiecare om își găsește la un moment dat o ancoră.
– Domniță Ming, nu-l credeți! – făcu Yan Xiao cu evantaiul – La fel a spus și data trecută. A doua zi era deja cu alta. – Și izbucni în râs.
Ming Yi rămase blocată, întorcându-se cu ochii mari spre Ji Bozai:
– Dorește stăpânul să mă înlocuiască și pe mine?
– Nu-l asculta, se încruntă Ji Bozai. Ar vrea să te înlocuiesc cât mai repede, ca să te poată duce în curtea lui!
Gândul acesta îl irită puțin. Deși Ming Yi îi devenise tare dragă în ultima vreme, simțea că tot îi lipsea ceva. Nu uitase cum, la început, îl căuta pe Yan Xiao în curtea interioară. Poate încă se gândea la el…
Dar chiar atunci, fata de lângă el clătină hotărâtă din cap:
– Eu sunt a ta, stăpâne, pe viață. Nu mă alunga, te rog.
Cu frumusețea ei sclipitoare și acea privire caldă și sinceră, spusă în fața tuturor, era imposibil să nu i se înmoaie inima. Ji Bozai luă cu bețișoarele o bucată de carne și i-o apropie de buze:
– Nu te-aș da pentru nimic în lume. Nici pentru o avere.
Ea zâmbi strălucitor și mușcă din carne cu poftă.
Yan Xiao clătină din cap, ascunzându-și fața după evantai:
– Ce făptură periculoasă…
Văzând atitudinea lui Ji Bozai, ceilalți schimbară tema și începură să converseze cu însoțitorii lor.
Ospățul era plin de doamne și domnițe, dar în fața lui Ming Yi, toate păleau. Deși purta doar o rochie ușoară cu flori, era mai strălucitoare chiar decât prințesa așezată la masa de onoare.
Prințesa sorbi din vin și aruncă mai multe priviri în direcția lor.
– Unde-i Tianyin? – întrebă pe slujnica sa.
Aceasta înclină ușor capul:
– Se pare că a intrat în altă curte și nu l-a mai întâlnit pe stăpânul Ji.
– Nepricepută, mormăi Prințesa și își încruntă sprâncenele privind spre Ming Yi. Ține ochii pe prinț.
Slujnica oftă în sinea ei. Cum ar fi putut ea să-l supravegheze pe prinț?
Tocmai atunci, Prințul și Judecătorul Zhao se apropiau de Ji Bozai.
– Am auzit că-ți plac colțunașii cu zahăr, așa că am poruncit să se pregătească două platouri în plus, zâmbi Qi Hong, arătând spre mesele încărcate.
– Vă mulțumesc, Alteță, răspunse Ji Bozai, înclinând capul.
– Între noi nu-i nevoie de formalități, zise prințul. Am auzit că Judecătorul ți-a dat voie să mergi mai rar în curtea interioară. Destul de rară o astfel de îngăduință. Viitorul tău e promițător.
– Mă măguliți, Alteță. Judecătorul știe că nu sunt potrivit pentru acele îndatoriri, răspunse Ji Bozai.
– Nobilul Ji e prea modest, interveni Judecătorul Zhao, tonul lui devenind brusc sever, aproape acuzator.
Mai mulți nobili tineri puseră jos cupele, simțind tensiunea.
Judecătorul Zhao, renumit pentru iscusința lui în descifrarea cazurilor, părea că venise să-l confrunte pe Ji Bozai.
Prințul interveni repede:
– Judecătorul e cunoscut pentru firea sa directă. Nu lua în nume de rău, Bozai.
– Desigur, încuviință Ji Bozai. Am auzit de mult despre reputația domnului judecător. Știu că n-a dat greș în treizeci de ani de slujbă. Un om atât de priceput are tot dreptul să vorbească liber.
Yan Xiao nu se mai putu abține și își scuipă vinul pe mânecă râzând.
Tocmai deschisese o rană. Cazul nerezolvat din palat păta faima judecătorului, iar cuvintele lui Ji Bozai erau sare pe rană.
Cum era de așteptat, chipul lui Zhao se întunecă. Privirea i se opri multă vreme asupra lui Ji Bozai, apoi se mută încet spre femeia de lângă el.
– Mulțumită stăpânirii tale, rosti el apăsat.
Voia să cerceteze acea domniță care îi stătea în cale, dar nimeni n-ar fi îndrăznit să o aducă la interogatoriu. Însă, acum, cuvântul deja fusese dat, și momentul părea prielnic.
Așa că grăi direct:
– Se zice că această domniță s-a purtat ciudat în curtea interioară. Am câteva întrebări. Mi se permite?
