Buxiu era convins că stăpânul său fusese păcălit. Roba costase doar trei mii de monede bei, dar hangiul i-o vânduse cu șase mii. Și mai ciudat era faptul că stăpânul său, de obicei atât de vigilent, părea complet indiferent, ba chiar îl îndemnase să plătească repede și să plece, de parcă se temea că vânzătorul s-ar putea răzgândi.
Târând după el lada înaltă, Buxiu oftă. Tocmai când se pregătea să-l întrebe dacă se întorc la Academia Yuan, Ji Bozai spuse:
– Dă-mi punga cu bani. Du tu lucrurile astea înapoi; eu mai am ceva de făcut.
I-o întinse fără să crâcnească, dar adăugă grijuliu:
– Taraba cu plăcintele cu ceapă verzuie, preferata domniței Ming, e pe strada următoare. Puteți lua aleea din dreapta, e cel mai scurt drum.
Mâna lui Ji Bozai se opri o clipă pe punga cu bani. Se întoarse cu spatele și spuse:
– Cine se mai încurcă cu așa ceva?
– Mmm, dacă luați de acolo, spuneți vânzătorului să le înfășoare cu mai multă hârtie de piele. Altfel, se scurg și vă pătați mâinile.
Cu o mișcare a mânecii, Ji Bozai porni hotărât pe drumul principal.
N-avea nicio intenție să cumpere plăcinte de pe strada următoare. Oricum, ea se obișnuise deja cu mâncărurile lui Hua Biezhi.
Totuși, când ajunse la prăvălia acestuia, îl văzu pe Situ Ling tocmai plecând, purtând trei cutii mari cu mâncare pe care le urca într-o trăsură.
Fruntea îi era udă de sudoare, dar privirea – incredibil de blândă. Degetele-i palide mângâiau cu tandrețe modelele sculptate în lemnul cutiilor.
Priveliștea îi făcu pe Ji Bozai să-și îngusteze ochii.
Fu Yue se urcă în trăsură cu el și porniră spre Academia Yuan.
„E în regulă,” își spuse Ji Bozai. „Până la urmă, e fratele ei de jurământ. E firesc să o viziteze și să-i aducă daruri. E… perfect normal.”
…Normal, pe naiba!
Inspirând adânc, Ji Bozai se răsuci pe călcâi, găsi o alee lăturalnică și alergă spre taraba cu plăcinte pe care o văzuse mai devreme.
– Le iau pe toate, – spuse aruncând câteva monede bei. – Împachetați-le bine.
Vânzătorul îl privi uimit:
– Dar, domnule…
– Nu te lungi la vorbă. Împachetează-le.
– Cum porunciți.
Ji Bozai calculase că trăsura lui Situ Ling se va bloca puțin în aglomerație. Iar dacă el o lua pe scurtătură, putea ajunge înainte.
Dar părea că ziua aceea fusese blestemată. Aleea mică era chiar mai aglomerată decât strada mare. Ca și cum nu era de-ajuns, un grup de fete apăru din neant și începură să-i arunce batiste cu insistență.
Altădată poate s-ar fi amuzat, poate ar fi păstrat una-două mai drăguțe. Acum însă, totul i se părea enervant. Se gândea că fetele astea ar face mai bine să învețe ceva folositor, în loc să se arate bărbaților.
Când în sfârșit ajunse înapoi la Academie, Situ Ling era deja așezat în Sala de Forjă.
Ming Yi, cu ochii luminoși, privea masa plină de bucate:
– Ai venit la fix. Tocmai voiam să-l rog pe Hua Biezhi să ne trimită prânzul.
– Toate sunt preparate noi de la el. Soră, încearcă-le, – spuse Situ Ling cu un zâmbet curat, apoi îi ceru lui Fu Yue să aducă mai multe cutii cu haine.
Ming Yi nu îndrăzni să le privească prea atent și doar încuviință cu un gest de mulțumire.
Probabil că Situ Ling credea că ea fusese obișnuită cu astfel de răsfățuri la Academie și că acum, simțindu-se părăsită, avea nevoie de consolare. Dar ce nu știa el era că Ming Xian nu primise niciodată asemenea atenții în toți anii petrecuți acolo.
Pe atunci, în mintea ei era doar un singur gând – să devină mai puternică. Iar mama ei urmărea același ideal. În privința lucrurilor materiale, avea mereu strictul necesar. Așa că în zilele de vizită, își petrecea timpul învățând forjă de la She Tianlin.
Nu tânjea după aceste daruri. Dar când cineva i le oferea, simțea o bucurie sinceră, ca după o victorie într-un turnir.
Încercând să-și ascundă zâmbetul, Ming Yi îi puse mâncare în bol:
– Și tu ar trebui să mănânci. După atâta alergat prin oraș, trebuie să fii obosit.
– Sora mea are grijă de mine, – zâmbi Situ Ling, înclinând capul.
Ea îi întoarse zâmbetul:
– Dacă tu mă vezi ca pe sora ta, și eu te văd ca pe fratele meu.
Ăsta e chipul unui om care vrea să fie frate? – gândi Ji Bozai, care stătea afară, privind rece prin fereastră. Ce tânără atât de frumoasă… și atât de oarbă.
Academia Yuan ar fi trebuit să aibă reguli mai stricte. Dacă spun că doar părinții sau rudele apropiate au voie în Ziua Vizitelor, atunci să fie doar aceia. Ce rost avea să vină un „frate de jurământ”? Nu făcea decât să încurce activitatea din Sala de Forjă.
Și ce-l enerva și mai tare era că Situ Ling părea complet relaxat – rămase o oră întreagă la masă.
Până atunci, plăcintele cu ceapă din brațele lui Ji Bozai se răciseră complet.
– Soră, ai grijă de tine, – spuse Situ Ling la ieșirea din sală. – Slujind alături de Ducele Ji nu trebuie să fie prea comod. Dacă te supără prea tare, dă-mi de veste și voi găsi o cale să te ajut.
Nu m-a supărat deloc, se gândi Ming Yi. Față de cum era înainte, Ducele Ji e de-a dreptul cumsecade.
Dar înainte să apuce să spună ceva, Situ Ling oftă:
– Mulți bărbați nu știu ce au până nu pierd. Când îi tratezi bine, nu te prețuiesc. Dar dacă te răcești, te urmăresc pretutindeni. Asta nu e dragoste. E doar partea întunecată a firii lor.
Ming Yi rămase uimită, apoi totul se lămuri.
Deci asta era… De-asta îl văzuse atât de des pe Ji Bozai în ultima vreme. Avea astfel de intenții.
Cum se spune, doar un bărbat poate înțelege alt bărbat. Deși băiat, Situ Ling nimerise exact esența.
– Am înțeles, – încuviință ea cu seriozitate.
Situ Ling zâmbi larg, cu cei doi dinți ca de tigru ieșind în evidență, apoi se întoarse și sări în trăsură.
Ming Yi rămase în prag, gândindu-se o clipă. Dar își spuse că nu contează. La urma urmei, ea voia doar să ajungă în Cetatea Feihua cu ajutorul lui Ji Bozai. Nu avea de gând să stea în preajma lui mai departe – ochii care nu se văd, se uită.
Numai că, întorcându-se, se trezi cu chipul frumos al lui Ji Bozai chiar în fața ei.
Tresări. Primul gând: Forța lui Yuan chiar a crescut, dacă a ajuns așa aproape fără să-l simt.
Al doilea: se uită la ce ținea în brațe.
– Ce e acolo?
Fără măcar s-o privească, Ji Bozai răspunse rece ca vântul iernii:
– Ce să fie? Doar niște cumpărături pentru bucătărie.
Din pachetul mare de hârtie se răspândea aroma delicioasă a plăcintelor cu ceapă.
Ochii lui Ming Yi se aprinseră:
– Bucătăria e așa darnică? Oferă plăcinte tuturor? Pot să iau și eu una?
– Nu, – trecu pe lângă ea cu răceală. – Noi, oamenii răi, nu facem fapte bune.
Deci a auzit totul.
Ming Yi se simți stânjenită și alergă după el:
– Situ Ling e doar un copil. Nu-i lua vorbele prea în serios, mărite Duce…
Acum îl și apără.
Ji Bozai trase adânc aer în piept și zâmbi… prietenos:
– Cum aș putea să-l iau în serios? E atât de grijuliu, îți cumpără haine care-ți plac, îți aduce mâncare preferată… Chiar te vede ca pe sora lui. Un frate atât de bun e greu de găsit, chiar și cu o lampă aprinsă.
Cuvintele păreau firești, dar tonul… tonul era straniu.
Ming Yi își scărpină capul și zise, în cele din urmă:
– E într-adevăr foarte bun. Nu credeam că voi fi atât de norocoasă să întâlnesc un asemenea frate.
Ji Bozai se opri în loc. Zâmbetul i se lărgi… și porni pe alt drum.
– Hei, nu ziceai că duci alea la bucătărie? – îl întrebă Ming Yi cu ochii mari. – Nu e pe-acolo bucătăria, nu?
– Ah, nimic. M-am gândit doar că, în timp ce unii oameni au întotdeauna noroc, porcii din spate n-au avut niciodată. Așa că o să le dau și lor o tratație.
