Cucii cântau, de obicei, la sfârșit de primăvară ori început de vară, dar primăvara abia începuse.
Doica Xun se opri o clipă, apoi își coborî repede privirea și îi spuse lui Ming Yi:
– Mai am de verificat ierburile din curtea din spate, nu pot rămâne cu tine. Ai grijă de tine.
Puse un anume accent pe ultimele cuvinte, drept mulțumire pentru ospățul primit.
Însă Ming Yi, domnița fără griji și cu minte curată, rămăsese cu ochii mari ațintiți asupra cheltuielilor din catastif. Mormăia fără să-și desprindă privirea:
– Ce fel de fard poate costa treizeci de taeli de argint? Chiar dacă era din aur, tot n-ar fi ajuns așa scump. Stăpânul sigur a fost tras pe sfoară.
– Hainele cusute pentru mine costă două sute de taeli? Vai de mine, nu eu ar trebui să le port, ci ele pe mine!
– Iar vinul… cinci sute de taeli? Au băut tot hanul?
Și tot așa trăncănea, fără nicio teamă.
Doica Xun clătină din cap și ieși fără zgomot, trăgând ușa după dânsa.
În odaie nu mai rămaseră decât murmurele lui Ming Yi și vântul ce se ridica tot mai tare.
Părea că vine ploaia. Vântul fâșâia hârtia ferestrelor. După ce mai citi câteva pagini, Ming Yi își frecă ceafa și mormăi:
– Cine-a lăsat fereastra deschisă?
Se ridică, fusta brodată cu coțofene aurii lunecând pe podea, și întinse mâna să tragă bețișorul subțire ce ținea fereastra sprijinită.
Chiar atunci, un ac fin ca un fir de păr de vacă îi atinse ușor mâna și străbătu aerul, înfingându-se cu precizie în ochiul unei doamne pictate pe perete.
Ming Yi încremeni, nedumerită, și privi în jos:
– A căzut ceva?
Verifică repede dacă nu-și pierduse acul de păr ori brățara de jad. Văzând că totul era la locul lui, răsuflă ușurată.
Nu avu nici cea mai mică reacție instinctivă, cum ar fi avut o persoană antrenată în luptă.
Tăcerea coborî iar în încăpere. Ming Yi închise fereastra.
Se întoarse la masă, gata să-și reia socotelile, dar atunci observă un bărbat în negru în mijlocul odăii.
Purtând turban negru, veșminte negre, ochi adânci și întunecați – stătea nemișcat, privind-o.
– Aaaah!!! – țipă Ming Yi, chipul alb ca varul, sărind și ascunzându-se după scaun.
Bărbatul trase sabia și, fără nicio vorbă, o îndreptă spre ea.
Ea privi vârful armei, încremenită, uitând să se ferească. Lama îi trecu pe lângă obraz, iar doar atunci simți fiorul rece al morții pe ceafă.
– Tu… tu… – bâigui, trăgându-și gâtul înapoi – Cine ești?
Întrebare fără rost, rostită doar din spaimă.
Bărbatul zâmbi cu subînțeles. Fata asta nu știa să se bată. Atunci de ce fusese trimis aici? Ji Bozai, cu ochii lui ascuțiți, nu văzuse asta?
Își băgă sabia în teacă și sări pe fereastră, dispărând.
Ming Yi rămase pe podea, înmărmurită. După un timp, își aminti să strige:
– Ajutor! Ajutor!
Doica Xun apăru imediat, o sprijini cu grijă:
– Ce s-a întâmplat, domniță?
– A fost un asasin! – spuse ea, agitată. – Un bărbat în negru a intrat ca și cum ar fi fost acasă și era să mă omoare!
Doica Xun își coborî privirea:
– Cum ar putea fi? Curtea e bine păzită. Poate vi s-a părut…
– Nu! Avea sabie! – clătină capul. – Asta nu se poate. Trebuie că e o breșă în pază. Nu-i vorba de mine, dar stăpânului nu trebuie să i se întâmple nimic! Nanny, trebuie să aduci mai mulți paznici!
Doica Xun ezită:
– Asta… nu e o decizie ușoară…
– Mi-a dat lingouri de aur! Pot plăti din banii mei. – era gata să plângă. – Stăpânul e puternic, dar acasă poate fi prins cu garda jos. Dacă cineva îi vrea răul?
Se întoarse și scoase din cufărul ei o lingou prețios de aur.
– Cu asta se pot angaja trei sau patru paznici, nu? Verifică oamenii din curte, iar eu o să caut pe cineva să-i aduc.
– Domniță… – văzând-o atât de speriată și totuși îngrijorată pentru stăpân, doica simți o durere în inimă.
„Prea crud e stăpânul, să o pună la asemenea încercare”, gândi ea.
O mângâie pe spate:
– Nu-ți face griji. O să cercetez totul. Cât despre paznici, stăpânul trebuie să decidă.
Ming Yi tremura în continuare. Când doica se apropie de ea, o îmbrățișă strâns, ca un puișor ce-și regăsise cloșca.
Doica oftă, porunci să se pregătească supă și îi turnă o cană de ceai fierbinte.
Abia după o oră izbucni Ming Yi în lacrimi.
– Nici n-am simțit când a intrat. Mi-a fost atât de frică…
– Nu știu dacă era hoț sau tâlhar, dar n-a luat nimic.
– A sărit pe fereastră… Dacă e încă ascuns în conac?
Doica îi întinse repede o batistă:
– Am cercetat totul. Nu e nimeni. Stai liniștită.
Ming Yi încuviință, dar groaza nu se risipi.
Când Ji Bozai se întoarse în curte, doica Xun îl privi cu asprime.
Slujise lângă el ani mulți, dar niciodată nu-l privise astfel. Ji Bozai se miră, dar înainte să întrebe ceva, doica îl trase de mână:
– Ai iscat asta, așa că du-te s-o liniștești.
Ji Bozai se încruntă:
– A pățit ceva?
– Nu, dar plânge întruna și zice că vrea să-ți angajeze paznici din banii ei.
Așa o domniță fricoasă…
Plănuise să cerceteze mai întâi slujitorii prințului Gong, dar amintindu-și cum tremura la prima lor întâlnire, Ji Bozai se înmuiă. O urmă pe doica Xun înăuntru.
De cum intră, o îmbrățișare caldă și moale îl învălui.
– Nanny nu mă crede că a fost un asasin, dar eu l-am văzut. Mi-e teamă pentru tine. – îi șopti Ming Yi cu ochii plini de lacrimi, genele lungi tremurând umezite peste palma lui. – Ai grijă.
Ji Bozai ridică ochii spre cer, cuprins de vinovăție.
– Sunt bine. Nu-mi e teamă.
– Dar mie îmi e teamă să nu pățești ceva. – Îl privi din cap până-n picioare, apoi îl cuprinse strâns de mijloc.
Strânsoarea mâinilor ei arăta cât de tare se temea să-l piardă.
Lui Ji Bozai i se înmuiă inima. Oftă și o strânse în brațe:
– Bine. Mâine aduc mai mulți paznici.
Ea încuviință și scoase o lingou de aur din mâneca hainei:
– Ai destui bani? Mai am câteva.
Mâna ei mică ținea cu putere lingoul, degetele albe, dar încet i-l întinse.
Ji Bozai râse:
– Te înduri să te desparți de el?
– Am văzut catastifele azi. Cheltuielile curții sunt uriașe și mă doare sufletul. – făcu o mutriță. – Dacă tot mi l-ai dat, atunci tu poți să-l cheltui.
El izbucni în râs, o trase de mijloc și o învârti în aer.
Fusta ei se desfăcu precum o floare în plină deschidere. Ea scânci, mâinile ei moi prinzându-i încheietura, iar după o rotire se prăbuși amețită în poala lui.
Așezat în jilțul cel mare, Ji Bozai îi mângâie bărbia cu mulțumire:
– Tu chiar îmi aduci bucurie.
Fără pic de știință a luptei, dar atât de blândă și supusă… Nu făcea crize de gelozie. Și, cel mai important, frumusețea și silueta ei – de neegalat.
Ming Yi scânci ușor, lipindu-se de el ca o zână fără oase.
