Fated hearts / Inimi predestinate

 

Yi Xiao desfăcu ezitantă panglica de mătase și scutură din săculeț un fragment rece și greu de metal. Îl privi surprinsă.

– E o săgeată de-a mea?

Feng Suige o țintuia cu o privire glacială.

– Nu-ți amintești? Am scos-o din umărul meu.

Yi Xiao păru să cugete o clipă, apoi ridică nepăsătoare din umeri.

– Atâția oameni pe câmpul de luptă… Dacă ar fi să-i țin minte pe toți, nu mi-ar ajunge mintea. Dar dacă această săgeată a ajuns în umărul Prințului, înseamnă doar că era foarte aproape de Înălțimea Sa în acel moment.

Feng Suige rânji cu dispreț:

– Îi ești loială, se pare.

Privirea lui Yi Xiao se întunecă. Aruncă săculețul și vârful de săgeată înapoi spre el.

– Știu că Regatul Shusha a semnat un tratat de pace cu Dinastia Jinxiu. Nu cumva comportamentul Prințului ar putea fi privit ca o provocare?

Feng Suige prinse săculețul și se apropie cu o expresie crudă:

– Dacă le spun că am pătruns în adâncul reagtului Jinxiu ca să recuperez o iubită fugită, tu ce crezi? Pe cine ar crede lumea?

Yi Xiao nu se înfurie, ci izbucni în râs. Se aplecă spre el, cu o sclipire provocatoare în priviri.

– Atunci, sunt și eu tentată să cred că Prințul încearcă să profite de Yi Xiao.

Feng Suige fu surprins. În acea clipă de ezitare, Yi Xiao scoase agrafa din păr și o înfipse spre el cu toată forța, dar încheietura îi fu prinsă de o mână de fier, mai iute decât atacul ei.

Cu un zgomot sec, Yi Xiao fu trântită de peretele trăsurii, căzând pe podeaua acoperită cu blană. Se frecă la încheietura dureroasă și îl privi încruntată. Feng Suige se apropia pas cu pas, cu chip întunecat, asemenea unei fiare gata să sfâșie.

– Aproape uitasem… Cu cât e floarea mai frumoasă, cu atât e mai otrăvitoare.

Yi Xiao își mușcă buza, dar nu-și abătu privirea.

Cortina se dădu brusc la o parte. Un gardian înalt și vânjos pătrunse grăbit.

– Înălțimea Ta…

Cuvintele i se frânseră când văzu scena. Feng Suige îl fulgeră cu privirea.

– Cine ți-a dat voie să intri?

Era furios pe el însuși că fusese aproape de a cădea pradă unei farse, fermecat de zâmbetul ei. O umilință de neiertat.

Gardianul se bâlbâi:

– Am auzit zgomot înăuntru și…

– Ieși! scrâșni Feng Suige.

Soldatul se înclină și se retrase în grabă.

Feng Suige se întoarse spre Yi Xiao cu vocea adâncă:

– Ar trebui să-i mulțumești. Altfel, nu pot garanta că nu te-aș fi sugrumat chiar acum. Acum răspunde: ce ți-a poruncit Xia Jingshi să faci în acești patru ani? Și ce legătură are cu faptul că a mimat boala pentru a amâna alianța?

Ochii lui Yi Xiao se lărgiră. Îl privi neîncrezătoare, apoi izbucni într-un râs scurt. Feng Suige o smulse de pe jos.

– Nu te preface că ești nebună! Răspunde!

– Bine, răspund! își întrerupse ea brusc râsul. L-am forțat să renunțe la alianță amenințând că-mi voi lua viața. Patru ani am hoinărit fără țintă. El m-a așteptat să mă întorc, de asta n-a împlinit învoiala.

Și izbucni din nou în râs.

– Chiar mă crezi atât de prost? scuipă Feng Suige.

Yi Xiao râdea cu lacrimi în ochi.

– Ce altceva ești dacă nu un prost? N-am crezut niciodată că aș putea fi atât de importantă încât să zdruncin o alianță între două țări…

Dar nu apucă să termine. O lovitură grea în ceafă o aruncă în inconștiență.

 

Cu un sul în mână și fără să poată citi vreun cuvânt, Xia Jingshi se învârtea prin birou. Chipul lui Yi Xiao, cu ochii plini de lacrimi, îi revenea mereu în minte. O rănise cu adevărat. Nici măcar în urmă cu patru ani nu-l privise atât de hotărâtă.

Dar în urechi îi răsuna iar râsul nebun al Împărătesei Mame:

– Deci așa stau lucrurile… Xia Jingshi, ești sortit să rămâi doar un prinț. Niciodată nu vei urca pe tron!

Clătină capul, strivind în el amărăciunea care îi urca în piept, apoi aruncă sulul și ieși din încăpere. Poate ar fi trebuit să trimită pe cineva s-o aducă înapoi. Cu firea ei nestatornică, cine știa ce prostie ar putea face?

Nu apucă să atingă zăvorul, când un paznic anunță:

– Generalul Ning cere audiență.

– Să intre!

Ning Fei aproape năvăli înăuntru, căzând în genunchi:

– Yi Xiao a fost poate nechibzuită, dar te rog, Înălțimea Ta, iart-o pentru meritele sale din trecut!

– Ridică-te și vorbește. Ce a mai făcut?

– Nu știu exact… Când am adus-o pe domnița Ling înapoi la conacul Prințului Comandant, n-a mai găsit-o pe Yi Xiao. Văzând că bagajele ei lipsesc, a vrut să plece. Am condus-o până la poarta cetății și, întâmplător, i-am întrebat pe gardieni când a plecat Yi Xiao. Dar au zis că n-au văzut-o ieșind deloc. Domnița Ling s-a panicat și m-a rugat să verific toate cele patru porți. Dar răspunsul a fost același – nimeni n-a văzut-o plecând din cetate…

– Poate că era aglomerație, iar gardienii n-au observat-o, spuse Xia Jingshi, cu o urmă de ezitare.

– Așa am gândit și eu. Dar domnița Ling a spus că, dacă Yi Xiao ar fi ieșit din cetate, ar fi așteptat-o la prima poștă de pe drumul oficial spre Caocheng. Așa că am însoțit-o până acolo, dar nici urmă de Yi Xiao, răspunse Ning Fei, pășind mai aproape. Înălțimea Ta, ar trebui să închidem cetatea și să cercetăm temeinic unde a dispărut Yi Xiao?

Xia Jingshi tăcu o clipă.

– Dacă armata face o asemenea demonstrație, cum voi justifica asta în fața cetățenilor, dacă se dovedește că Yi Xiao e doar întârziată undeva prin cetate?

Ning Fei se poticni în cuvinte.

– Adevărul e că… Înălțimea Ta, am trimis deja oameni să cerceteze…

– Tu… Xia Jingshi îl privi tăios, înfuriat. Am să mă ocup de tine după ce o găsim. Acum pleacă imediat!

Ning Fei zâmbi strâmb, salută și ieși în grabă.

 

Când Yi Xiao se trezi, se afla într-o celulă spațioasă. Încheieturile mâinilor și gleznele îi erau ferecate cu inele grele de fier, iar un lanț gros îi strângea mijlocul, legând-o de perete. Încercă să se miște, dar nu reuși decât să-și sporească frustrarea.

Xueying, fără îndoială, era îngrijorată. N-o găsise la poștă și, poate, se întorsese deja în Luocheng să ceară ajutorul Înălțimii Sale…

Gândul la Xia Jingshi îi stârni o amărăciune greu de rostit. Atâția ani de iubire fără rezerve, iar pentru el, totul fusese lipsit de valoare. Dacă nu ar fi fost el, cum ar fi ajuns ea într-o astfel de stare?

Se zbătu din nou. Fruntea i se acoperi cu o peliculă de sudoare, iar pielea din jurul fiarelelor o ustura ușor de la frecare.

În depărtare, se auzeau voci pițigăiate de femei. Ușa celulei se deschise larg, iar Feng Suige păși înăuntru, ținându-se de braț cu două femei frumoase.

Văzând că are ochii deschiși, zâmbi.

– Așadar, te-ai trezit.

Un gardian aduse un scaun din colțul camerei. Feng Suige își ridică ușor poalele hainei și se așeză cu un aer calm.

– Încă nu vrei să spui adevărul?

Yi Xiao îl privi fără să clipească.

– Ți-am spus totul în trăsură. De ce insiști?

Feng Suige râse ușor.

– Cu o minciună atât de stângace, cum îndrăznești să te compari cu Xi Yang în fața lui Xia Jingshi?

Chipul ei se întunecă și răspunse pe loc:

– Dacă nici măcar nu poți deosebi adevărul de minciună, nu e de mirare că n-ai reușit niciodată să-l înfrângi pe Înălțimea Sa!

Cuvintele i-au căzut lui Feng Suige ca o palmă peste față. Zâmbetul i se șterse brusc. Se întoarse spre una dintre femei.

– Spune-mi, ce metodă de tortură crezi că e mai potrivită pentru a stoarce mărturisiri?

Femeia chicoti cu prefăcută pudoare:

– Yun Yi a auzit că un bici înmuiat în praf de ardei iute și apă cu sare arde și rupe carnea cu fiecare lovitură. Oamenii obișnuiți mărturisesc după zece lovituri.

Feng Suige surâse rece:

– Dar ea nu e un om obișnuit. Poate-i vor trebui o sută.

Se opri o clipă, apoi porunci aspru:

– Mergeți și pregătiți-l!

Yun Yi se înclină și ieși grăbită.