– Gata să sară înainte, Yi Xiao își încordă spatele. – Mai aduceți torțe! răsună o voce grăbită. – Cu orice preț, mențineți poziția!
Feng Suige? Când se întorsese? Dar nu era timp să se gândească la asta. Dacă mai întârzia, odată cu dispunerea gărzii, fuga devenea imposibilă.
Ezită o clipă, apoi strânse din dinți și țâșni din umbră. Mai multe strigăte se auziră în jur:
– Acolo e Țiitoarea Junior!
– Țiitoare Junior!
– Yi Xiao!
Feng Suige se repezi către ea.
Voise să o provoace tocmai pentru că nu mai putea suporta acea căldură și răceală alternantă din privirile ei. Dar după ce ea fugise, regretul îl cuprinsese și se grăbise să se întoarcă. Pe drum, slujitorii îl informaseră că Yi Xiao era furioasă – furioasă cu adevărat.
Văzându-l apropiindu-se, ochii lui Yi Xiao se umplură de asprime. Ținea săgeata ruptă aproape de braț, capul plecat, cotul îndoit – săgetând direct către pieptul lui Feng Suige.
– Alteță, feriți-vă! țipară gărzile.
Feng Suige se retrase instinctiv, săgeata zgâriindu-i pieptul și sfâșiindu-i hainele. Un val de sudoare rece îi străbătu spinarea.
Atacul eșuase, dar Yi Xiao nu se opri. Se întoarse brusc și o luă din loc. Feng Suige o urmă imediat, apucând-o cu disperare de mână:
– Nu pleca! Lasă-mă să-ți explic…
– Nu-i nevoie! răspunse ea, ochii roșii, smucindu-se cu forță și grăbind pasul.
Durerea din mâna lui îi urcă în piept. În clipa în care privirile lor se întâlniră, în ochii ei nu se citea decât neîncredere. Câtă mânie și suspiciune zăcea în spatele acelei priviri? Nu îndrăznea să afle.
– Gu Yu, oprește Țiitoarea Junior! porunci cu asprime.
O siluetă înaltă și întunecată apăru în față, blocând calea. Yi Xiao se opri o clipă, apoi se repezi cu săgeata ridicată.
Capătul ascuțit străpunse pieptul lui Gu Yu. El tresări, dar nu se feri și nici nu opuse rezistență.
Yi Xiao se retrase, țipând:
– De ce nu te-ai ferit? Ești atât de sigur că nu te-aș ucide?
– Țiitoarea… e om bun. Nu omoară Gu Yu.
– Om bun? râse ea rece, apăsând din nou vârful săgeții pe rana lui. – Am sângele du shan pe mâini, și tu mă numești om bun?
– Țiitoarea n-a zis niciodată că Gu Yu e prost… și a dus Gu Yu la Palatul Lunii… și… n-a omorât Gu Yu, răspunse el cu greu.
Yi Xiao încremeni. Ochii limpezi ai lui Gu Yu o făcură să rămână nemișcată.
Feng Suige se apropie încet și îi îndepărtă vârful săgeții de pe rana lui Gu Yu. Ea nu se împotrivi.
Cu mulți ani în urmă, și ea avusese un suflet atât de curat…
Lumina focurilor se reflectă pe obrazul ei. O sclipire scurtă – poate o lacrimă – dispăru repede. Feng Suige se alarmă, îi prinse mâna cu amândouă ale lui și o trase spre lumină.
– Plângi? Te doare ceva? Tremuri, de ce tremuri?
Yi Xiao izbucni într-un râs straniu și-i smulse o șuviță de păr. El nu zise nimic, lăsând-o să tragă.
– De ce ai apărut în viața mea? răguși ea. – De ce m-ai adus în Du Sha? De ce nu mă lași în pace?
Privirea lui Feng Suige era de o intensitate rară, plină de tandrețe, amestecată cu o hotărâre de neclintit.
Îi prinse mâna dreaptă și o strânse tare, lipind-o de pieptul lui. Yi Xiao încercă să se elibereze, dar el îi apăsă palma și mai puternic, până ce-i simți bătăile inimii.
– Dacă vrei… îți dau tot ce am, rosti el încet.
– Nu vreau! Nu vreau nimic de la tine! țipă ea, încercând să-i desprindă degetele unul câte unul.
– Trebuie să primești. Pentru că tu ești singura căreia vreau să-i dau, spuse el apăsat. Vocea lui vibra în pieptul fierbinte sub palma ei.
Yi Xiao trase aer în piept și izbucni într-un țipăt disperat:
– Ți-am spus că nu vreau! Nu vreau! Urăsc politețea falsă, urăsc rangurile, urăsc toate intrigile! Vreau doar o viață simplă! De ce nu mă lași în pace? M-am săturat! Te rog… lasă-mă!
Feng Suige zâmbi ușor și se apropie de ea.
– Yi Xiao… mă placi, doar un pic. De ce nu recunoști? De ce nu vrei să accepți?
Să fie asta încăpățânare? Sau teamă?
Ochii lui o priveau neîndurător. Căldura mâinii lui era de nesuportat. Se simțea distrusă și, în același timp, furioasă. În ochii lui se vedea zâmbetul. Avea dreptul să zâmbească?
El îi sfărâmase viața, iar acum… zâmbea.
– Feng Suige… dacă asta e o capcană, atunci ai reușit! răcni ea, râzând sinistru. – Dacă vrei să mă târăști în prăpastie, vin! Să vedem cine cedează primul!
– Bine, zise el încet. – Atunci să vedem cine se teme primul.
Chipul ei devenise aproape seducător în lumina focului. Un zâmbet viclean se arcuise în colțul buzelor.
– Dar ține minte ce-ai spus, șopti ea. – Că nu mă vei lăsa niciodată să plec. Să nu-ți scapi mâna, altfel voi zbura departe, departe, fără urmă. Și nu mă vei mai găsi niciodată. Atunci să nu mă urăști… că tu ai fost cel care m-a pierdut.
Feng Suige o privi cu un zâmbet melancolic, apoi rosti solemn, ca o jurământ:
– Niciodată. Atâta timp cât trăiesc, nu-ți voi da drumul.
– Și eu îmi voi aminti, zise Yi Xiao amar. – Cineva a spus odată: căsătoria e mai grea decât un război. Să nu crezi că după ce cucerești cetatea, totul s-a sfârșit. Atunci începe cu adevărat iadul.
