Două slujnice îi încheiau brățările grele de aur la încheieturi, iar greutatea lor apăsa dureros pe pielea lui Yi Xiao. Ridică mâna și își trecu degetul peste suprafața oglinzii. Reflexia din oglinda de bronz era aceea a unei femei cu o frumusețe aparte, dar și cu o oboseală adânc întipărită între sprâncene. Machiajul elaborat îi ascundea paloarea, dar nu și neliniștea din privire.
Încercarea de evadare eșuase, iar paza în jurul turnului fusese înăsprită. În zorii acelei zile, imediat după masă, slăbiciunea revenise, trupul fiindu-i iarăși lipsit de vlagă. Astăzi, alaiul de nuntă din dinastia Jinxiu urma să pătrundă în cetatea Susha, iar Feng Suige o forța să meargă pe zidul cetății să-i întâmpine.
– Zidul cetății sau ospățul de întâmpinare de diseară. Alege tu, rosti el cu un zâmbet răutăcios, făcând semn slujnicelor să o îmbrace.
– Domnița Fu arată deosebit de frumos când este gătită astfel, lăudă una dintre ele. – Nu e de mirare că prințul o iubește atât.
După acea alarmă falsă, zvonurile despre prințul Susha îndrăgostit de o prizonieră din Jinxiu se răspândiseră în toată curtea. Povestea fusese rescrisă de nenumărate ori, partea în care Yi Xiao fusese rănită fiind complet ștearsă. În cele din urmă, totul devenise o istorisire emoționantă despre cum Feng Suige se aventurase în adâncul Jinxiu pentru a-și salva iubita. Treptat, slujitorii din grădină începuseră să-i spună „Domnița Fu”, în loc de „Maior Fu”.
– Adevărată dovadă de iubire, mormăi Yi Xiao printre dinți, apăsând fiecare cuvânt.
Cea care o coafa tocmai îi fixase ultima agrafă. După ce verifică totul cu atenție, încuviință mulțumită și făcu un pas înapoi. Slujnica ce ținea hainele se apropie imediat.
Privirea lui Yi Xiao căzu asupra mantiei de brocart roșu-coral de pe tavă, iar sprâncenele i se încruntară.
– Nu o vreau pe asta.
– Nu? întrebă Feng Suige intrând în încăpere. – Țin minte că purtai adesea mantii roșu-coral pe câmpul de luptă. Am crezut că-ți place culoarea și am pregătit-o special. Dar acum o refuzi?
Yi Xiao își lăsă pleoapele.
– Într-o zi ca asta, cea care trebuie să poarte roșu nu sunt eu.
– Ce are roșul? Ți se potrivește, spuse el, apropiindu-se și întorcându-i trupul dintr-o parte în alta. – De ce ți-ai ținut mereu chipul atât de simplu? Așa arăți mult mai bine.
Yi Xiao întoarse capul.
– N-am mai purtat culori aprinse de când s-a sfârșit războiul.
– De ce? întrebă Feng Suige. – Pe câmpul de luptă, o culoare atât de vie… e prea vizibilă…
Tonul i se răci, iar trăsăturile blânde fuseseră înlocuite de o paloare tăioasă.
– Pentru acel bărbat te-ai oferit drept momeală? Ți-e viața prea lungă?
Yi Xiao zâmbi slab.
– Încă trăiesc.
Feng Suige ridică o sprânceană și râse scurt.
– Încerci să mă provoci? Degeaba. Nu-ți place această ținută? Ce păcat… La ora asta unde să mai găsesc o rochie formală potrivită?
Privirea lui deveni din ce în ce mai tulbure.
Deodată, desfăcu cureaua de la talie. Yi Xiao se încordă, urmărindu-i fiecare mișcare.
Fără grabă, își scoase mantia de brocart aurit în două tonuri și o puse pe umerii ei.
– Asta ar trebui să-ți vină bine.
Yi Xiao se încruntă, dar înainte să poată da jos haina, brațele lui o cuprinseră strâns. Încercând să se elibereze, spuse printre dinți:
– Lasă-mă! O iau pe cea roșie.
– Nu, murmură Feng Suige lângă urechea ei. – Cred că asta ți se potrivește mai bine.
Văzând că se zbătea, ridică cureaua aruncată pe jos, o prinse din zbor și îi legă mâinile peste mantie. În timp ce slujnicele rămâneau înmărmurite, o luă pe brațe și ieși cu ea în brațe.
Tăcerea nu ținu mult. După câteva clipe, slujnicele izbucniră în șoapte entuziaste. Cea care îi făcuse coafura sări în picioare și alergă spre ușă.
– Înălțimea Ta, nu purta mantia de deasupra!
Chiar și când o urcă pe cal, Yi Xiao îl ocăra slab:
– Maniac al războiului…
Ultimele cuvinte îi fură oprite de strânsoarea brațului său de fier.
– Poți face cât scandal vrei în Shuihuiyuan. Dar afară, mai bine îți ții gura, altfel…
Văzând privirea lui Yi Xiao, râse încet.
– Dacă promiți că te porți frumos, te las să te îmbraci cum trebuie. Dacă nu, nu am nicio problemă să-l las pe ducele Zhennan să te vadă în brațele mele, nepieptănată și cu hainele mele pe tine.
Yi Xiao încuviință fără tragere de inimă. Feng Suige îi acoperi trupul cu o mantie, desfăcu cureaua care îi lega haina și îi slăbi strânsoarea ca să-i permită să se aranjeze.
După ce se liniști, el zâmbi mulțumit.
– Dacă aș fi în locul tău, m-aș ține strâns de bărbatul de lângă mine.
Nici nu terminase bine, că își înfipse călcâiele în flancurile calului. Acesta necheză prelung și porni ca o săgeată.
Yi Xiao aproape că fu aruncată. Deși anii din armată o învățaseră să călărească, niciodată nu fusese dusă în brațe pe cal. Cu fiecare săritură a animalului, era silită să se agațe de pieptul lui Feng Suige cu toată puterea. Moartea prin cădere de pe cal era prea ridicolă, așa că își înfipse degetele în talia și spatele lui, ca să nu fie trântită la pământ. El zâmbea larg, mândru, ochii scânteind.
Niciodată nu fusese mai umilită. Dacă ar fi știut că va veni o astfel de zi, i-ar fi tras câteva săgeți în plus în urmă cu ani, gândea Yi Xiao cu amărăciune.
Ajunși la baza zidului, Feng Suige nu dădea semne că ar vrea s-o coboare. În ciuda împotrivirii ei, o duse până sus.
– Frate… rosti Feng Xiyang, dar vocea i se opri când o văzu pe Yi Xiao.
Privirea îi căzu pe haina bărbătească de pe trupul ei.
– Frate, spuse cu un zâmbet plin de subînțeles, – măcar timp să-ți schimbi hainele ai avut, nu?
Yi Xiao voia să răspundă, dar privirea amenințătoare a lui Feng Suige o făcu să înghită vorbele. În schimb, îi strânse cu toată forța talia.
Feng Suige nu păru deloc afectat și o lăsă jos.
– Așază-te acolo cu Xiyang. Vin după ce-mi salut tatăl.
Un mesager galopă până la baza zidului și strigă:
– Înștiințare pentru Maiestatea Sa! Alaiul de nuntă al ducelui Zhennan din dinastia Jinxiu se află la o li distanță!
Maestrul de ceremonii privi spre regele Feng Qishan. După ce primi aprobarea, anunță cu glas tare:
– Ducele Zhennan al dinastiei Jinxiu sosește!
Un sunet puternic de corn răsună, străpungând pieptul lui Yi Xiao. Se ridică brusc, ignorând privirile doamnelor de viță nobilă, și alergă spre marginea zidului.
Venise!
Feng Suige apăruse iar din spate și o cuprinse pe la mijloc, părând afectuos.
– Atât de nerăbdătoare?
Yi Xiao nu răspunse. Privirea îi era ațintită pe steagul regal ce flutura în fața șirului de cavaleri.
Era steagul pe care-l cunoștea cel mai bine – fundal negru-jet, cu caracterul „Xia” brodat cu fir auriu.
Venise.
Feng Suige încleștă din dinți.
– Degeaba te uiți. Nu a venit pentru tine. A venit pentru Xiyang.
Yi Xiao îi zâmbi senin, cu o strălucire clară și seducătoare în ochi.
– Chiar poți să-ți minți inima?
Feng Suige își strânse buzele. Vinele de pe frunte i se umflaseră.
Ducele Zhennan Xia Jingshi se apropia încet de zidul cetății Susha. Ridică ușor capul spre regele Feng Qishan, așezat în tronul său, și se înclină.
Feng Qishan zâmbi și o chemă pe Feng Xiyang. Aceasta alergă voioasă lângă el și îi zâmbi seducător lui Xia Jingshi. Acesta o privi fără nicio schimbare de expresie și încuviință ușor.
– Yi Xiao!
Strigătul atrase toate privirile. Ling Xueying se smulse din brațele lui Ning Fei și alergă în față, arătând spre zid.
– Yi Xiao e acolo sus!
Xia Jingshi se uită instinctiv în direcția arătată. Când văzu cele două siluete apropiate pe zid, chipul i se schimbă.
În acel moment, fie pentru că Feng Suige îi slăbise intenționat strânsoarea, fie pentru că Yi Xiao își adunase toate forțele, reuși să se desprindă și alergă la marginea zidului, strigând:
– Înălțimea Ta! Xueying! Yi Xiao e aici!
