La început a fost ploaia.
O ploaie care nu rănea, ci vindeca. Cădea peste lumea tăcută ca un cântec fără cuvinte, lăsând în urmă dâre de lumină pe pământul moale și aburit.
Norii pluteau grei, încărcați de sclipiri argintii, iar aerul mirosea a piersici și flori ude.
În mijlocul acestei tăceri stătea Liuyin, zeița luminii.
Rochia albă i se lipea de trup, părul ud îi atingea umerii, iar ochii, de un aur pal, priveau fără direcție.
Mersul ei era lin, aproape uman.
De fiecare dată când călca, iarba se lumina, dar astăzi lumina era mai slabă.
Părea obosită.
Ploaia o chema mereu, ca o amintire dintr-un alt timp.
O vreme, zeii nu cunoșteau singurătatea. Dar ea o simțea acum, o purta în fiecare pas.
Grădina Stelelor era tărâmul ei.
Întinsă cât orizontul, plină de copaci de jad, flori ce înfloreau în aer și ape care oglindeau cerul. Acolo timpul nu trecea. Doar cântecul ei făcea lumea să se miște.
Dar în seara aceea, ea nu cânta.
Nu putea.
Inima ei era neliniștită, iar lumina din jur tremura ușor, ca și cum s-ar fi temut.
Un fior străbătu aerul.
Vântul aduse o umbră.
O prezență.
Liuyin își ridică privirea.
– Te ascunzi din nou, a spus ea, fără să se întoarcă.
Niciun răspuns. Doar foșnetul ploii.
Apoi o voce joasă, aspră, dar caldă:
– Niciodată de tine.
A încremenit.
Vocea aceea îi atinsese pielea ca o suflare.
S-a întors lent. Sub un copac de jad, un bărbat stătea nemișcat. Îmbrăcat în negru, cu părul ud lipit de frunte, iar în ochii lui era o tăcere de abis.
Ren’yi.
El pășea fără zgomot, ca o umbră care se teme să nu rupă lumina.
Când s-a apropiat, florile s-au plecat.
– Ți-am spus să nu mai vii aici, a spus ea.
– Și totuși ai lăsat porțile deschise.
– Nu le-am lăsat.
– Atunci de ce ți-am simțit inima strigându-mă?
Respirația ei s-a frânt o clipă.
– Inima mea? Zeii nu au inimă.
– Atunci ce bate acum în pieptul tău?
Liniște.
Ploaia s-a oprit, dar aerul tremura între ei.
El era aproape, atât de aproape încât i-a simțit mirosul de ploaie, floare de prun și foc stins.
Liuyin a făcut un pas înapoi.
– Tu nu aparții lumii mele.
– Atunci fă-mi una în care să pot rămâne.
Vocea lui nu era poruncă, era rugăminte.
Pentru prima dată, ceva din ea s-a clătinat.
Ren’yi a ridicat mâna și i-a atins încheietura.
A fost o atingere scurtă, dar lumea s-a cutremurat. Aerul a strălucit. Iarba a prins viață.
Ea a tresărit, dar nu s-a retras.
– Umbra mea, a șoptit ea.
– Lumina mea, a răspuns el.
Cerul s-a aprins în mii de culori. Florile s-au ridicat spre aer, stelele au tremurat, iar apa lacurilor a prins sclipiri de foc.
Era frumusețea absolută, și totuși, ceva în univers s-a rupt.
Departe, în Templul de Aur, Qirong, zeul războiului, a deschis ochii.
Armura de foc i-a trosnit pe umeri.
– Lumina nu trebuie să se amestece cu umbra, a spus încet.
Și în privirea lui s-a născut prima ură.
Ploaia s-a stins complet. Lumea mirosea a fum și a început.
Liuyin și Ren’yi mergeau în tăcere spre lac. Nu mai vorbeau. Niciunul nu știa ce tocmai făcuseră, dar amândoi știau că nimic nu va mai fi la fel.
Pe malul apei, ea s-a așezat pe o piatră.
Cerul era limpede, luna se reflecta în valuri.
Ren’yi stătea în spatele ei, aproape, dar cu teamă.
– Ce vezi acolo? a întrebat el.
– O lume care ne-ar fi permis să fim, a spus ea.
El a închis ochii.
– Și dacă ți-aș spune că o pot crea?
Ea a zâmbit amar.
– N-ai putea. Umbrele n-au voie să viseze.
– Dar dacă visul meu e doar despre tine?
Ea s-a întors.
L-a privit lung. Ochii ei străluceau ca soarele sub apă.
A ridicat mâna și i-a atins obrazul.
Pielea lui era rece, dar sub ea pulsa o căldură necunoscută.
– Nu te apropia de mine, a spus încet.
– De ce?
– Pentru că dacă o faci… n-o să mai știu unde se termină lumina mea și unde începi tu.
El a surâs ușor.
– Poate acolo începe lumea adevărată.
Și atunci, fără un sunet, a atins-o din nou.
Cu degetele, cu privirea, cu tăcerea.
Cerul s-a întunecat, un tunet a rupt liniștea.
Nu era furtună, era lumea care se destrăma încet.
Iar printre flăcări, o nouă stea s-a aprins.
Liuyin și Ren’yi nu știau încă, dar în noaptea aceea, cerul învăța ce înseamnă iubirea și cât de scump se plătește ea.
Aștept părerile voastre în comentarii. Sincer, cum v-a prins acest început?
Dacă v-a plăcut, dați mai departe. Poate îi prinde și pe alții.

” Ochii ei străluceau ca soarele sub apă.
A ridicat mâna și i-a atins obrazul.
Pielea lui era rece, dar sub ea pulsa o căldură necunoscută.” Ce cuvinte frumoase! Gian, esti o comoara, o piatra rara care trebuie slefuita. Mi-a placut mult acest prim capitol. Liuyin și Ren’yi m-au cucerit <3
Multumesc mult! :*
Aștept cu nerăbdare continuarea. Frumoasa e tot ce pot sa spun.🙂
Multumesc, <3
Am citit fiecare cuvânt care l ați scris și mi a plăcut mult Doamna Gian până aici chiar aveți talent la a compune.Frumos și vă rog să continuați cu nuvela ❤️❤️Î mi place imaginația Dumneavoastră despre lumină și întuneric😍😍🥰
Multumesc, chiar ma bucur ca e apreciata! <3
Mulțumesc!❤️