Marele Zid Verde al Chinei – cum încearcă omul să oprească deșertul
În nordul Chinei, acolo unde pământul se transformă încet în nisip, se desfășoară de aproape o jumătate de secol unul dintre cele mai ambițioase experimente ecologice din istoria omenirii. Este cunoscut popular drept „Marele Zid Verde”, o metaforă inspirată de Marele Zid Chinezesc, dar construit nu din piatră, ci din copaci, arbuști și sol recuperat din ghearele deșertului.
Deșertul Gobi, unul dintre cele mai mari și mai agresive deșerturi din lume, a fost mult timp o amenințare reală pentru nordul Chinei. An de an, nisipul a înghițit sate, terenuri agricole și a trimis furtuni de praf până în marile orașe, inclusiv Beijing. Ceruri galbene, aer irespirabil, recolte compromise, acestea nu erau excepții, ci o realitate constantă.
În fața acestei presiuni, statul chinez a decis să încerce ceva fără precedent.
Un proiect început în 1978 și gândit pentru un secol
Oficial, proiectul poartă numele de „Programul Pădurii de Protecție din Nord” și a fost lansat în 1978. Este conceput ca un plan pe termen foarte lung, cu finalizare estimată în jurul anului 2050. Ideea de bază este simplă în teorie, dar extrem de dificilă în practică: crearea unor perdele forestiere uriașe care să încetinească vânturile, să stabilizeze solul și să împiedice înaintarea deșertului.
Dacă va fi dus până la capăt, acest „zid verde” va avea o lungime de aproximativ 4.500 de kilometri, traversând regiunile nordice și nord-vestice ale Chinei. Nu este o pădure compactă, continuă, ci o rețea vastă de zone împădurite, adaptate fiecărei regiuni.
Zeci de miliarde de copaci – cifre greu de imaginat
Până în prezent, China afirmă că a plantat peste 60–70 de miliarde de copaci în cadrul acestui program. Chiar dacă cifrele exacte diferă în funcție de sursă și metodă de calcul, amploarea este incontestabilă. Niciun alt stat nu a mai încercat o reîmpădurire de asemenea dimensiuni, pe o durată atât de lungă.
În multe zone, plantările au fost realizate manual, cu muncitori, voluntari, soldați și localnici mobilizați an de an. În altele, mai ales în regiuni greu accesibile, au fost folosite metode moderne: avioane și drone care împrăștie semințe sau bile compacte de sol fertil.
Tehnologie, experimente și soluții neobișnuite
Aici apare partea care a captat imaginația publicului. În ultimii ani, China a experimentat folosirea unor capsule biodegradabile aruncate din aer. Acestea pot conține semințe, nutrienți și uneori microorganisme sau fungi care ajută solul să rețină apa. Ideea este ca planta să aibă o șansă reală de supraviețuire chiar și într-un mediu extrem de arid.
Este important de spus că aceste metode nu sunt încă soluția dominantă a proiectului, ci mai degrabă experimente și proiecte-pilot. Grosul împăduririi se bazează în continuare pe plantări clasice și pe selecția atentă a speciilor: arbori rezistenți la secetă, arbuști cu rădăcini adânci, plante care fixează nisipul.
A funcționat?
Răspunsul scurt: parțial, dar nu miraculos.
Datele din satelit arată clar că, în multe regiuni din nordul Chinei, deșertificarea a încetinit, iar furtunile de nisip s-au redus ca frecvență și intensitate față de anii ’80–’90. În unele zone, terenuri considerate pierdute au redevenit utilizabile pentru agricultură sau pășunat.
În același timp, proiectul are limite serioase. Plantarea copacilor în zone extrem de uscate consumă multă apă, iar unele specii au o rată mare de mortalitate. Specialiștii avertizează că nu orice zonă ar trebui împădurită și că lupta cu deșertul nu poate fi câștigată doar prin plantări, fără schimbări în modul de folosire a terenurilor, al apei și al agriculturii.
„Marele Zid Verde” nu este o poveste simplă despre succes sau eșec. Este, mai degrabă, o lecție despre cât de complicată este relația dintre om și natură. China a demonstrat că este posibil să mobilizezi resurse uriașe pentru un scop ecologic, dar și că natura nu răspunde întotdeauna rapid sau uniform la intervențiile umane.
Indiferent de rezultatul final, acest proiect va rămâne în istorie ca una dintre cele mai îndrăznețe încercări ale omenirii de a corecta un dezechilibru creat chiar de ea. Nu un zid care separă, ci unul care încearcă să țină în loc un adversar tăcut, dar necruțător: deșertul.
