Deasupra Cetății Zeilor, bolta cerească nu se prăbușea pur și simplu; se deșira ca o pânză divină prea mult timp întinsă peste orgolii. Podurile de lumină, odinioară eterne, se frângeau în abisul alb ca niște șerpi de foc lăsați să moară, iar turnurile se topeau în valuri de abur aurit. Aerul însuși devenise o substanță grea, saturată de mirosul pietrei încinse și de gustul sărat al lacrimilor divine. Era amurgul unui Cer care uitase să mai bată în ritmul inimilor vii.
Meiyu urca treptele Templului cu picioarele goale, simțind vibrația rece a marmurei care se stingea sub pașii ei. Nu mai purta în suflet nici urmă de teamă, nici umbra unei ezitări. Părul îi flutura ca o aură de mătase, iar în privirea ei se contopeau, într-o alchimie dureroasă, amintirile a două lumi diametral opuse. În urma ei, ca o umbră protectoare, pășea Ren’yi. Aripile lui desfăcute păreau să măture însăși realitatea, mistuind aerul cu o energie întunecată, însă chipul îi era de o seninătate stranie, masca unui om care a găsit în sfârșit poarta spre eliberare.
— Meiyu, dacă totul se va sfârși aici, în țărână și haos… a început el, vocea fiindu-i un ecou printre dărâmături.
— Atunci vom învăța să cădem împreună, a răspuns ea, fără să privească înapoi, dar strângându-și nevăzut pumnii.
Deasupra lor, tunetele s-au spart cu furia a o mie de tobe de război. Din inima Templului, Qirong a coborât ca un zeu al pedepsei, cu pași care lăsau în urmă dâre de foc viu.
— Ați sfidat legile eterne o dată, a tunat el, ridicând toiagul spre zenit. Acum vreți să presărați cenușă peste tot ce am construit!
— Nu distrugem Cerul, Qirong, i-a răspuns Meiyu, privindu-l drept în ochii aprinși. Îl trezim din somnul lui de piatră.
În umbra coloanelor, zeii căzuți priveau spectacolul cu respirația tăiată. Suyin, Guangzhi și Baihua stăteau încremeniți, în timp ce Boqin și Ruo’er se ghemuiseră sub protecția unui arc de triumf ce stătea să cadă.
— Ce fac ei? a șoptit Boqin, cu glasul pierdut între teamă și fascinație.
— Rescriu destinul, a răspuns Ruo’er, cu ochii măriți de reflexia incendiului cosmic. Sau mor încercând să ne dea o șansă.
— Așa ceva… n-ar trebui să fie permis! a murmurat băiatul, simțind cum lumea se clatină sub el.
— În Cerul ăsta, nimic din ce e viu nu e permis, a rostit fata cu amărăciune. Totul e doar o pedeapsă deghizată în nemurire.
Qirong a urlat un blestem, iar fulgerul i s-a încolăcit pe braț ca o viperă de plasmă.
— Dacă iubirea voastră cere moartea lumii, atunci să fie arsă până la cenușă!
Ren’yi s-a ridicat în aer într-o explozie de pene negre, întâmpinând furia divină. La impact, lumina și întunericul s-au ciocnit cu o forță care a zguduit fundamentele lumii de jos. Profitând de haos, Meiyu a alergat spre centrul sălii, acolo unde Inima Veșniciei pulsa, o sferă de lumină primordială, bătând lent ca o stea pe moarte.
— Meiyu! a strigat Suyin din depărtare. Dacă o atingi, vei reseta întreaga existență! Vei fi ștearsă din amintirea lumii!
— Poate că lumea nu mai are nevoie de zei care să o judece, a spus Meiyu, întinzând mâna spre nucleul arzător. Are nevoie doar de iubire care să o învețe să trăiască.
Când degetele ei au atins suprafața pulsândă, un val de lumină albă i-a străbătut trupul, sfâșiind însăși țesătura realității. Ren’yi a simțit agonia ei ca pe propria-i sfâșiere.
— Nu singură! a strigat el, prăbușindu-se din înalt spre ea. Împărțim totul, până la ultima suflare!
Când mâinile lor s-au unit deasupra Inimii, flăcările albe i-au înghițit, formând un cocon de puritate absolută. Cercul Templului s-a sfărâmat, iar din eter au început să curgă, ca într-un vis febril, imagini ale tot ceea ce fuseseră: Grădina Stelelor, ecoul unui cântec vechi, exilul printre muritori, lacrimile din Valea Norilor…
Meiyu i-a cuprins chipul cu ambele mâini, chipul lui fiind singura ancoră într-un univers care se dizolva.
— Îți amintești când m-ai întrebat ce este iubirea? a șoptit ea.
— Da, a răspuns el, zâmbind printre lacrimi de lumină. Mi-ai spus că e o rugăciune care nu așteaptă răspuns.
— Atunci lasă-mă pe mine să fiu rugăciunea, Ren’yi. Iar tu să-mi fii răspunsul.
Sărutul lor a fost scânteia finală.
Lumina a explodat într-un vid alb, topind fulgerele lui Qirong și spulberând umbrele trecutului. Timpul s-a oprit. Vântul a amuțit. Zeii au devenit statui de sare într-o secundă de tăcere absolută.
Când orizontul s-a liniștit, Meiyu și Ren’yi nu mai erau. În locul unde stătuseră, plutea o sferă minusculă, caldă, pulsând cu ritmul unei inimi nou-născute. Baihua s-a apropiat cu sfială, întinzând o mână tremurătoare.
— E caldă… e atât de caldă…
— Ce a rămas în urma lor? a întrebat Guangzhi, cu vocea stinsă de uimire.
— O viață nouă, a șoptit Baihua.
Deasupra ruinelor, un vânt blând a început să sufle, purtând cu sine o cenușă argintie. Oriunde atingea pământul sau marmura rece, începeau să răsară flori de o frumusețe nepământeană, lotuși de cristal și crini de lumină care forțau piatra să se deschidă.
Suyin a privit spre cerul care acum era de un azur pur, fără pic de mânie.
— N-au murit, a spus ea, zâmbind printre lacrimi. S-au preschimbat în însuși Cerul care ne adăpostește.
Boqin a privit în jur, ștergându-și praful de pe haine, încă uimit de miracolul din fața ochilor.
— Ei bine, dacă așa arată sfârșitul lumii, aș vrea să-l văd în fiecare zi!
Ruo’er i-a dat ușor peste ceafă, dar ochii ei străluceau de speranță.
— Taci și mulțumește-le.
Dincolo de vălul lumii, două siluete se puteau zări pentru o fracțiune de secundă; una de lumină, una de umbră, contopindu-se într-o îmbrățișare eternă. Și, pentru prima dată după eoni, Cerul a început să respire cu adevărat. Inima lumii se născuse, în sfârșit, din cenușa unei iubiri fără sfârșit.
