Drumul urca domol prin pădurea de munte, iar aerul mirosea a piatră udă și rădăcini.
După atâtea nopți pline de furtuni și flăcări divine, liniștea asta părea aproape ireală.
Se auzeau doar pașii lor și vocea lui Boqin, care nu tăcea nici când respira.
– Deci zici că în Cer nu se mănâncă deloc? – întreba el.
– Boqin, a zis Ruo’er, obosită, – dacă mai întrebi o dată, te leg de primul copac.
– Doar întreb pentru siguranță! Dacă ajungem acolo și ne pun la post negru, să știi că eu plec!
Ren’yi a zâmbit scurt. Umbrele nu mănâncă, dar pot să te ajute să uiți de foame.
– Nu, mulțumesc, a murmurat Boqin, ridicând din umeri. Am mâncat odată ceva ce semăna cu o umbră, și n-a fost bine.
Meiyu a râs. Era un râs simplu, curat, cum nu mai scosese de mult.
Pentru prima oară, lumea părea normală.
S-au oprit lângă un râu argintiu, care curgea încet printre stânci lucioase.
Au aprins focul și s-au așezat în cerc.
Boqin, cu o seriozitate teatrală, a început:
– Când eram mic, bunica îmi spunea că râurile poartă visele oamenilor.
– Frumos, – a zis Ruo’er ironic. Și tu crezi în asta?
– Desigur! De aia n-am visat niciodată, râurile mi le-au furat.
Ren’yi, privind în flăcări, a murmurat:
– Poate ar trebui să dormi o dată departe de râu.
– Am încercat, a răspuns Boqin, dar m-au furat țânțarii. Tot vise furate, dacă mă întrebi pe mine.
Ruo’er a râs fără să vrea.
Apoi, privind flacăra, vocea ei s-a înmuiat:
– Eu… am visat aseară. Pe femeia aceea… Suyin.
Meiyu a ridicat capul. – Ce ți-a spus?
– Că o să greșesc din nou. Dar că nu trebuie să mă tem.
– Atunci n-a fost doar vis, a spus Meiyu, cu un zâmbet liniștit. Ei veghează.
Ren’yi a adăugat, aproape șoptind:
– Și eu am simțit prezența lui Guangzhi. Mi-a spus ceva ciudat… „Ai grijă de lumina care visează.”
– Așa mi-a zis și mie, a zâmbit Boqin. Numai că eu am crezut că vorbea de Ruo’er, că ea visează și cu ochii deschiși.
Ruo’er i-a aruncat o privire ucigătoare. – Boqin, tu n-ai simțit nimic sfânt în viața ta.
– Ba da, a zis el mândru. O dată am călcat într-o baltă care arăta ca o aură!
Toți au izbucnit în râs.
Chiar și Ren’yi, care de obicei rămânea serios, își ascunse zâmbetul sub palmă.
După ce focul s-a stins, s-au culcat.
Meiyu n-a adormit imediat.
Râul sclipea în lumina lunii, iar undeva, în adâncul apei, a zărit o formă, doi oameni care dansau.
Suyin și Guangzhi.
Nu păreau fantome, ci vii. Zâmbeau și se priveau, învăluiți de apă și lumină.
– Încă ne vezi, nu? – a spus vocea lui Guangzhi.
– Da… – a răspuns ea în gând.
– Păstrează fragmentul Inimii aproape. Va fi poarta dintre lumi.
– Și voi?
– Noi suntem deja dincolo. Dar n-am uitat de voi.
Apoi imaginea s-a risipit în apă.
Dimineața, Ruo’er a fost prima care s-a trezit.
A văzut-o pe Meiyu dormind, sprijinită de un trunchi. Chipul ei era senin.
Apoi a privit spre Ren’yi, care stătea lângă râu, nemișcat.
– Nu dormi niciodată? – l-a întrebat ea.
– Nu pot. Umbrele nu visează.
– Ar trebui. O să înnebunești altfel.
– Poate că sunt deja, – a spus el, fără să se întoarcă.
Ea a zâmbit strâmb. – Da, se vede după cum te uiți la ea.
– La Meiyu? – Ren’yi a ridicat sprânceana.
– Da. Ai privirea aia… ca și cum te-ai teme că, dacă o atingi, dispare.
El a tăcut, apoi a zis simplu:
– Pentru că uneori chiar dispare.
Ruo’er n-a mai zis nimic. L-a privit o clipă și s-a întors la foc, gânditoare.
Către prânz, au ajuns într-un mic sat de munte.
Oamenii îi priveau curioși.
Un bătrân le-a spus:
– De trei nopți, avem visuri ciudate. Fluturi negri care zboară peste case, dar nu lasă umbră.
– Fluturi fără umbră, – a murmurat Meiyu. – Semnul deschiderii Porții.
Boqin s-a întors către ceilalți:
– Ce înseamnă asta, în limbaj de muritori?
– Că Cerul ne privește. Și poate ne așteaptă, – a spus Ren’yi.
Ruo’er a privit spre cer.
Norii se mișcau ciudat, în cercuri, ca un ochi care se deschide.
– Ei bine, – a zis, – sper că au un drum mai scurt decât ăsta, că eu n-am mai simțit picioarele de la genunchi în jos!
Yulan i se arătase în vis noaptea trecută și îi spusese: „Nu tot ce urcă e viu. Ai grijă ce lași jos.”
Cuvintele îi răsunau încă în minte.
Spre seară, s-au așezat pe un platou înalt.
Sub ei se vedea întreaga Vale a Norilor, luminată în portocaliu.
Meiyu a ridicat amuleta și a privit-o. Lumina ei tremura.
– Mâine, – a spus ea încet. – Mâine vom urca.
Boqin și-a strâns pătura și a mormăit:
– Perfect. Atunci diseară vreau să visez o masă caldă.
– Poate o să visezi o oală, – a spus Ruo’er. – Să-ți amintească de viața ta de bucătar frustrat.
– Mai bine o oală decât un cer care te ceartă, – a murmurat el.
Ren’yi a privit spre stele.
– Nu ne vor certa. Nu după tot ce am pierdut.
Deasupra lor, cerul s-a deschis pentru o clipă, lăsând o rază albă să-i atingă pe toți patru.
Ca un salut tăcut.
Suyin și Guangzhi, din lumea de lumină, zâmbeau.
Războiul care avea să vină îi va lega din nou, dar de data asta, cu inimile vii.
