Soarele se ridicase greoi peste Valea Norilor, dar lumina nu mai aducea liniște.
Nu mai era lumina aceea blândă, care mângâia acoperișurile și deschidea ziua ca pe o promisiune. Era palidă, fragmentată, ca și cum ar fi trecut prin ceva ce nu putea înțelege. Pământul crăpa pe alocuri, fire subțiri, abia vizibile, dar suficient de adânci încât să pară răni. Iar izvoarele… izvoarele se purtau ciudat. Pentru câteva clipe, apa curgea invers, urcând pe piatră, sfidând gravitatea, apoi își amintea din nou drumul.
Ca și cum timpul însuși ezita.
Meiyu stătea lângă Ren’yi pe colina de la marginea satului. Amândoi priveau spre muntele din nord, unde cerul se frângea în culori pe care ochiul nu le putea numi — nuanțe între albastru ars și aur stins, ca reflexia unei flăcări văzute prin apă.
– Ce e acolo? a întrebat ea, încet.
Ren’yi n-a răspuns imediat. Părea că ascultă ceva ce nu se auzea.
– Locul unde Cerul a atins pentru prima oară pământul, a spus în cele din urmă. Și locul unde a fost îngropată Inima Veșniciei.
Meiyu a simțit cum pieptul i se strânge.
– Inima… un artefact?
El a clătinat ușor din cap.
– Mai mult. E o parte din ființa Baihuei. Din esența ei. Când a rupt legătura dintre lumi, a smuls din sine nucleul care ținea echilibrul și l-a sigilat acolo. Timpul, granițele, ordinea, toate au fost legate de acea inimă.
Din pragul Casei de Leacuri, Suyin asculta, cu brațele strânse pe lângă trup.
– Și dacă o găsiți? a întrebat ea.
Meiyu a coborât privirea.
– Atunci poate vom uni lumea… sau o vom sfărâma din nou.
Yulan, care până atunci tăcuse, a lovit masa cu palma.
– Vă aud vorbind de parcă mergeți la o plimbare! a izbucnit. Acolo n-au mai ajuns oameni. Și cei care au încercat s-au întors doar umbre. Sau nu s-au mai întors deloc!
Ren’yi s-a întors spre ea, calm, dar hotărât.
– Asta căutăm. Umbrele care n-au murit.
Au plecat înainte de amurg.
Drumul spre munte trecea prin păduri de piatră, unde copacii păreau sculptați de mâini uitate, iar rădăcinile ieșeau la suprafață ca niște oase vechi. Aerul vibra constant, ca într-un vis care nu se hotărâse dacă să fie coșmar sau revelație.
Suyin mergea în față, cu pas sigur. Nu se uita înapoi.
La câțiva pași în urma lor, o prezență tremurătoare li s-a alăturat. Guangzhi.
Nu era cu adevărat viu. Dar nici mort. Corpul lui era o formă de lumină palidă, conturată, ca o amintire care refuză să se dizolve.
Meiyu s-a întors spre el.
– N-ar trebui să fii aici.
Guangzhi a zâmbit slab.
– Nici tu n-ar fi trebuit să fii, a răspuns el. Și totuși… iată-ne.
Suyin l-a privit lung.
– Cum ai scăpat?
– N-am scăpat. Baihua m-a lăsat între lumi. A spus că iubirea nu merită moartea… dar nici viața deplină.
– Un fel de pedeapsă poetică, a murmurat Suyin.
– Sau o a doua șansă.
Ren’yi nu a spus nimic. Umbra lui Guangzhi se proiecta pe pământ, iar lumina lui cădea peste Meiyu. Două stări opuse, legate prin aceeași rană.
La poalele muntelui au găsit ruinele unui templu vechi.
Pereții erau crăpați, dar simbolurile gravate pe ei erau intacte: ochi fără pupile, fluturi cu aripi deschise, sfere unite prin linii subțiri. Semnele păreau să pulseze slab, ca niște vene sub piatră.
Suyin s-a aplecat și a atins unul dintre ele.
– Sunt sigilii de memorie, a spus. Fiecare păstrează o amintire pe care Cerul n-a vrut s-o mai vadă.
Meiyu a atins piatra.
Un abur alb s-a ridicat și a învăluit-o.
Într-o clipă, nu mai era acolo.
Se afla din nou în Grădina Stelelor, dar nu cea pe care o visase. Totul era invers: florile erau negre, cerul ardea, iar în mijlocul grădinii stătea ea însăși, în genunchi, plângând.
„Iubirea mea e focul care rupe veșnicia.”
Cuvintele au răsunat ca o sentință.
Când aburul s-a risipit, Meiyu era palidă.
– Ruinele… păstrează amintirile căderii mele.
Ren’yi i-a prins mâna.
– Atunci le vom trece împreună.
Au ajuns la poarta finală.
Două statui de zei fără fețe străjuiau intrarea. Între ele, pe podeaua de piatră, ardea o flacără albastră care nu consuma nimic.
Guangzhi s-a apropiat.
Flacăra s-a retras.
– Mă respinge, a spus el. Nu sunt nici viu, nici mort.
Meiyu a făcut un pas înainte.
– Atunci eu.
– Nu! a strigat Ren’yi. Dacă o atingi, Cerul o să te recunoască.
Ea s-a întors spre el, calmă.
– Poate că e timpul.
A pășit în cerc.
Flacăra i-a cuprins mâinile, dar nu a ars-o. S-a contopit cu ea.
Muntele a răsunat.
Pământul s-a deschis, iar din adânc s-a ridicat o sferă uriașă de cristal, pulsând lent, ca o inimă adevărată.
Inima Veșniciei.
Lumina și întunericul dansau în interiorul ei.
Toți au căzut în genunchi.
– Dacă o luăm, echilibrul se rupe, a spus Meiyu.
– Dacă n-o luăm, Cerul o va lua, a spus Suyin.
Guangzhi i-a privit.
– O putem purta doar dacă ne unim. Lumina, umbra, viața și moartea.
Ren’yi a zâmbit amar.
– Sună imposibil.
– Poate că iubirea face imposibilul să respire.
Au atins sfera.
Într-o clipă, au văzut Cerul și Pământul deodată. Vieți, flăcări, ploi, căderi și începuturi.
O voce s-a auzit:
„Numai iubirea care nu cere nimic poate uni lumile.”
Lumina s-a stins.
Inima Veșniciei s-a destrămat, lăsând în palma lui Meiyu o piatră mică, translucidă, pulsând slab.
– Asta e tot ce a rămas, a spus ea.
– Sau tot ce merităm, a murmurat Suyin.
Guangzhi a ridicat sulița de lumină.
– Acum Cerul știe.
– Ce știe? a întrebat Ren’yi.
– Că iubirea nu mai e doar a lor.
Sus, în Templul Ceresc, Baihua și Qirong priveau oglinda.
– Au găsit-o.
– Și odată cu ea, va renaște blestemul iubirii.
Qirong a spus rece:
– Atunci războiul începe.
Jos, în munți, Meiyu a strâns piatra la piept.
– Așa începe sfârșitul.
Ren’yi i-a luat mâna.
– Sau începutul unei lumi care n-a mai fost.
Suyin a zâmbit amar.
– În ambele cazuri, o să fim acolo.
– Până la ultima bătaie a Inimii, a spus Meiyu.
Deasupra lor, cerul s-a luminat brusc.
Un fulger a trasat linia destinului.
