Zorii au venit fără cântec de păsări.
Valea Norilor se trezea de obicei încet, cu foșnet de frunze și miros de ceai proaspăt, dar în dimineața aceea aerul era prea dens, prea strâns în sine, ca o respirație ținută prea mult. Deasupra satului, cerul avea o nuanță arămie, tulbure, ca și cum flăcările s-ar fi ascuns în nori, așteptând un semn ca să izbucnească.
Meiyu s-a trezit cu o neliniște pe care nu știa s-o numească. Nu era frică. Era o pulsație veche, profundă, ca o amintire care nu-i aparținea, dar care îi recunoștea sângele.
Când a ieșit în grădină, a simțit-o din nou.
Lotușii din iaz tremurau fără vânt. Petalele albe vibrau ușor, iar apa se ridica în cercuri mici, concentrice, ca și cum ceva din adânc încerca să respire sau să se nască.
Ren’yi a apărut în spatele ei fără zgomot. N-a spus nimic la început. Privirea lui era suficientă.
– E semnul, a murmurat.
Meiyu s-a întors spre el.
– Ce semn?
– Cerul ne-a găsit.
Cuvintele au căzut între ei ca o piatră în apă.
– Și ce înseamnă asta? a întrebat ea.
Ren’yi și-a strâns maxilarul.
– Că nimic nu va mai fi simplu.
În clipa următoare, un fulger a brăzdat cerul fără tunet, despicând norii ca o sabie de lumină. Aerul a vibrat, iar lotusul cel mai înalt s-a aprins brusc în flăcări albastre, limpezi, fără fum.
Meiyu a făcut un pas înapoi.
– Nu arde…
– Nu, a spus Ren’yi. Se trezește.
La marginea satului, Guangzhi își repeta mișcările cu sulița. Loviturile erau precise, calculate, dar privirea îi rătăcea. Corpul îi executa rutina, însă mintea era departe, trasă în altă direcție.
Suyin îl privea de la distanță, cu brațele încrucișate.
– Frumos dans, a spus ea. Dar cui vrei să-i dovedești ceva?
Guangzhi nu s-a oprit.
– Mie. Că pot să aleg.
– Între ce și ce?
Sulița s-a oprit în aer.
– Între datoria mea și inima mea.
Suyin s-a apropiat, serioasă, fără urmă de ironie.
– Ai primit un semn, nu-i așa?
El a inspirat adânc.
– Cerul m-a chemat. Spun că focul s-a trezit în Vale.
– Și?
– Și că e datoria mea să-l sting.
Suyin a făcut încă un pas spre el.
– Dacă acel foc e viața ei?
Guangzhi a zâmbit, trist.
– Atunci… o să ard și eu cu el.
Ea l-a privit lung, ca și cum ar fi vrut să-i imprime chipul în memorie.
– Nu știi în ce te bagi. Ei nu iartă nici pe cei care iubesc din greșeală.
– Eu nu iubesc din greșeală, a spus el încet. Eu iubesc pentru că nu pot altfel.
În Casa de leacuri, focul izbucnise pe neașteptate. Flăcările dansau pe acoperiș, de parcă ar fi sfidat ploaia de mai devreme.
– Ce naiba e asta?! a strigat Yulan. Ploua acum o oră!
Boqin alerga cu o găleată.
– Maestre, cred că ploaia a luat concediu!
Suyin a intrat în fugă. A ridicat mâinile fără ezitare. Din palmele ei s-au revărsat valuri de apă argintie, rece, care au învăluit flăcările și le-au îmblânzit, până când focul s-a stins, lăsând în urmă doar fum și lemn înnegrit.
Când totul s-a terminat, Suyin era palidă, dar încă în picioare.
– Magie veche… a spus Yulan, gâfâind. De unde o mai scoți?
– Din locuri unde nu mai există lumină, a răspuns ea.
În grădină, Meiyu privea lotusul în flăcări albastre.
Ren’yi a întins mâna, dar flacăra s-a retras, ca un animal speriat.
– E vie, a spus Meiyu. Nu vrea să ne ardă.
– Nu e flacără omenească, a răspuns el. E chemarea. Baihua ne-a lăsat un semn.
– Zeița-mamă?
– Sau avertismentul ei.
Un vuiet adânc a coborât din cer. Vântul a ridicat praful, iar un cerc de lumină s-a format în mijlocul grădinii, pulsând, instabil.
Guangzhi a sosit exact atunci.
– Meiyu! Nu te mișca! a strigat el. E o poartă divină!
Ren’yi s-a întors spre el, cu ochii întunecați.
– Poarta asta e pentru mine, nu pentru ea.
– Greșești, umbră, a spus Guangzhi. Ordinul spune altceva.
Suyin a apărut în spatele lor, hainele încă ude.
– Ordinul cui? Al zeilor care pedepsesc iubirea și numesc compasiunea păcat?
Guangzhi și-a coborât sulița.
– Nu mai știu cui slujesc. Dar știu că nu pot lăsa Cerul să o ia.
Flacăra lotusului s-a ridicat, formând o sferă de lumină. Meiyu a închis ochii.
Vocea a venit clar, caldă, din miezul focului:
„Liuyin… întoarce-te. Nu e loc pentru iubire în rândul zeilor.”
– Nu! a strigat ea. Nu mai sunt zeu! Nu mai vreau să fiu!
Flacăra a ezitat.
Ren’yi a pășit înainte și a tras energia spre el, umbrele adunând focul ca pe o rană deschisă.
– Dacă o vrei, ia-mă pe mine!
Cerul a tunat. Lumina și întunericul s-au ciocnit, iar valea s-a umplut de scântei.
Guangzhi a ridicat sulița și a format o barieră.
– Fugiți! Eu îi țin pe zei!
– Guangzhi! a strigat Suyin.
El s-a întors și i-a zâmbit.
– Ai spus că nu iartă pe cei care iubesc din greșeală… sper să fiu excepția.
Și a rămas acolo, singur, în lumina focului ceresc.
Când totul s-a liniștit, poarta dispăruse. Flacăra se stinsese. Valea era acoperită de cenușă și abur.
Suyin stătea în genunchi, cu ochii în lacrimi.
– El n-a fost făcut să lupte cu zei.
Ren’yi i-a atins umărul.
– Nimeni nu e. Dar unii o fac oricum.
Meiyu s-a aplecat asupra lotusului ars. Din mijlocul lui, o floare nouă se năștea – roșie, strălucitoare, vie.
– Ce e asta? a întrebat Suyin.
– Focul care iubește, a șoptit Meiyu. Nu mai arde. Doar luminează.
Sus, în Templul Ceresc, Qirong privea în oglinda de foc.
– Ei bine, muritorii au început să aprindă focul iubirii în locul nostru.
Baihua a închis ochii. O lacrimă i-a alunecat pe obraz.
– Poate era timpul să ne învețe cum se face.
Jos, în Vale, ploaia a început din nou.
De data asta, nimeni n-a mai fugit de ea.
Meiyu și Ren’yi au rămas în grădină, lăsând stropii să le spele fețele.
În depărtare, Suyin a ridicat privirea spre cer.
– Dacă Cerul vrea război… o să-i arătăm cum vindecă oamenii.
Și pentru prima dată după mult timp, inima ei a bătut ca odinioară.
