În Valea Norilor, toamna nu venea cu grabă.
Se strecura încet, cu ploi mărunte și nori joși, ca o amintire care refuză să plece. Când ceața cobora peste acoperișuri și aburul se ridica din pământul ud, lumea părea să se strângă în sine, mai mică, mai liniștită, aproape sigură.
În seara aceea, ploaia cădea fără grabă, cu o răbdare veche.
Meiyu strângea ierburile de pe masă una câte una. Le atingea cu grijă, ca și cum fiecare frunză ar fi avut o poveste care nu trebuia deranjată. În camera de alături, Yulan dormea adânc, cu respirația egală, iar Boqin sforăia fără jenă, cu brațele larg deschise peste borcane și suluri de pânză, ca un copil care a adormit în mijlocul jocului.
Doar Ren’yi era treaz.
Stătea în prag, cu o lampă aprinsă în mână, privind ploaia. Nu se adăpostea de ea. O lăsa să existe.
– Nu dormi? a întrebat Meiyu, fără să-și ridice privirea.
– Nu mai știu cum se face.
Ea a zâmbit abia vizibil.
– Atunci învață. Aici jos, somnul e o binecuvântare.
Ren’yi a scuturat ușor din cap.
– Sau o pedeapsă, dacă visele nu te lasă.
Meiyu s-a oprit. A lăsat ierburile jos și l-a privit.
– De ce, Ren’yi? Ce vise te chinuie?
El a pășit înăuntru și a pus lampa pe masă. Flacăra a tremurat, aruncând umbre vii pe pereți, desenând linii stranii pe chipul ei.
– Nu visele, a spus el. Amintirile.
Cuvântul a rămas între ei, greu și cald, ca o respirație ținută prea mult.
– Ți-ai amintit ceva din noaptea aceea? a întrebat el după o clipă.
Meiyu a inspirat adânc.
– Nu tot. Doar lumina… și o voce. Cineva m-a strigat altfel.
– Cum?
– Liuyin.
Ren’yi a închis ochii, ca și cum numele l-ar fi lovit.
– Nu rosti numele ăla, a spus încet. Cerul încă ascultă.
– Cerul n-a mai trimis nimic de atunci, a murmurat ea. Poate că s-a plictisit.
El a deschis ochii.
– Cerul nu se plictisește. Doar așteaptă. Așteaptă să iertăm ce n-a știut să iubească.
Ploaia bătea în streașină, rar și egal. Meiyu s-a apropiat de el.
– Tu ai iertat?
– N-am avut pentru cine.
Privirile li s-au întâlnit. Niciunul n-a mai spus nimic. Ploaia vorbea pentru ei.
Ren’yi a întins mâna și i-a cuprins degetele. Gestul era mic, aproape nevinovat, dar aerul din jur s-a schimbat, ca și cum lumea ar fi tresărit.
– Meiyu… dacă ți-aș spune că lumea asta e doar o repetiție, a rostit el încet. Că ne-am pierdut o dată și tot ce facem acum e să încercăm din nou…
Ea nu s-a tras înapoi.
– Ți-aș spune să repetăm până iese bine, a șoptit.
Atunci ploaia s-a oprit.
Nu treptat. Nu cu un ultim strop.
Pur și simplu s-a oprit, ca și cum cineva ar fi ridicat mâna și ar fi cerut liniște.
Lampa pâlpâia între ei. Ren’yi și-a coborât fruntea spre a ei. Respirațiile li s-au amestecat.
– Nu te pot atinge, a spus el. Dacă o fac…
– Atunci n-o numi atingere.
Meiyu și-a sprijinit palmele pe pieptul lui.
– Numește-o amintire.
Pentru o clipă, lumea a tăcut.
Se auzea doar inima lui, bătând prea tare pentru un muritor.
Iar ploaia nu s-a mai întors.
În altă parte a satului, Suyin stătea în grădină, cu genunchii strânși și privirea coborâtă asupra mâinilor ei. Pe vârfurile degetelor i se aprindeau, pe rând, scântei albastre, slabe, instabile, rămășițe ale unei puteri vechi, pe care o ținea ascunsă cu grijă.
Guangzhi a apărut din întuneric, cu mantia încă umedă.
– Te caut de un ceas.
– Eu nu mă ascund, a răspuns ea. Doar mă opresc uneori să respir.
– Muritorii fac asta mereu.
– Muritorii uită repede de ce.
El s-a așezat lângă ea. Nu s-au atins. Nu era nevoie.
Tăcerea dintre ei era altfel decât celelalte. Nu apăsa. Nu cerea nimic.
– Tu ai fost în Cer, nu-i așa? a întrebat Guangzhi în cele din urmă.
– Am fost o umbră care aprindea lămpile. Un nimic cu chip.
– Iar acum?
– Acum sunt tot o umbră. Doar că am învățat să râd.
El a privit cerul limpede.
– Dacă ți-aș spune că am fost trimis să o urmăresc pe Meiyu, m-ai trăda?
Suyin a zâmbit slab.
– Nu. Aș înțelege. Toți suntem trimiși de cineva. Doar că unii uită cine ne-a trimis.
– Și tu, Suyin? Cine te-a trimis?
– Inima ei.
Guangzhi a ridicat mâna și i-a atins părul ud.
– Ai gheață în voce, dar foc în ochi.
– Iar tu ai credință în tot ce nu merită crezut, a răspuns ea. Asta te face periculos.
– Poate că pericolul e singurul lucru care ne ține vii.
Ea l-a privit lung, fără glumă.
– Nu te apropia prea mult. Eu nu sunt pentru cei care speră.
– Atunci o să învăț să cred fără speranță.
Un vânt ușor a trecut printre ei.
Scurt, dar cald.
Ploaia se oprise și deasupra grădinii.
În Templul Ceresc, Baihua a tresărit.
– Două inimi bat în același timp.
Qirong și-a încleștat maxilarul.
– E începutul sfârșitului.
– Nu, a spus ea încet. E începutul vieții.
Și pentru prima dată, zeița-mamă a zâmbit.
În Vale, noaptea era limpede.
Meiyu și Ren’yi stăteau încă sub streașină, iar în depărtare, Suyin și Guangzhi priveau aceeași lună.
Patru suflete care nu mai aparțineau niciunei lumi,
legate doar de tăcerea unei ploi care se oprise ca să-i asculte.
