Vântul dimineții cobora dinspre munți cu miros de mușețel sălbatic și ploaie reținută.
Pe cărarea care ducea spre Valea Norilor, un tânăr înainta pe jos, sprijinindu-se într-un toiag din bambus. Haina lui era curată, dar purta urmele drumului lung, iar pe spate ducea un rucsac legat cu o panglică roșie.
Chipul îi era senin, cu ochii limpezi, albastru-aurii — privirea unui om care știa să creadă.
Ajuns la poarta satului, s-a oprit. O bătrână îl privea atent, cu o mătură în mână.
– Ce cauți aici, străine?
– Caut Casa de Leacuri din Valea Norilor. Am fost trimis ca ucenic.
– Trimiiis? De cine?
– De… Templul Nordului. Maestrul He Xun m-a recomandat unei doamne numite Meiyu.
Yulan a ridicat sprânceana.
– Maestrul He Xun e mort de cinci ani.
– Atunci… e o recomandare veche, a spus tânărul, zâmbind.
Bătrâna a pufnit.
– Mda, tu și poveștile tale. Hai, intră, dar dacă ești spion al zeilor, jur că te transform în broască.
– N-am niciun interes să-i spionez pe zei, doamnă, a spus el politicos. – Îi las pe ei să se spioneze între ei.
Yulan aproape că a râs, dar s-a abținut.
Casa de Leacuri mirosea a ierburi uscate și a liniște.
Suyin tocmai așeza un borcan pe raft când uşa s-a deschis și în prag a apărut bătrâna, împingând tânărul înăuntru.
– Ăsta e noul nostru ucenic. Se pare că a fost trimis din lumea celor vii.
– Un alt Boqin? – a întrebat Suyin, fără să se întoarcă.
– Sper că nu, a zis Yulan. – Ăsta pare să știe să gândească.
– Atunci o să ne plictisim repede, a murmurat Suyin.
Tânărul s-a înclinat ușor.
– Mă numesc Guangzhi. Dacă aveți nevoie de ajutor…
– Avem nevoie de minuni, nu de ajutor, a replicat Yulan. Dar o să vedem cât rezisti la muncă și la gura lui Boqin.
Boqin, care tocmai intra cu o tavă, s-a luminat la față.
– În sfârșit, un coleg! Cum e să nu știi încă de ce e imposibil să lucrezi aici?
Guangzhi a zâmbit, calm.
– Probabil o să aflu repede.
Meiyu a apărut în prag, cu un coș de plante în mână. Lumina dimineții i se prindea de păr.
Guangzhi a amuțit pentru o clipă.
Ea părea… altfel. Ca și cum timpul s-ar fi oprit în jurul ei.
– Tu ești noul ucenic?
– Da, doamnă Meiyu. Am venit să învăț de la dumneavoastră.
Ea l-a privit o clipă lungă, ca și cum încerca să-i citească sufletul.
– Ce știi despre leacuri?
– Că nu toate se găsesc în iarbă. Unele cresc în oameni.
Yulan și Suyin s-au uitat una la alta.
Boqin a șoptit:
– Oho, filozof! Avem concurență.
Meiyu a zâmbit ușor.
– Învață atunci să le culegi fără să le rănești.
Zilele au trecut, iar Guangzhi s-a dovedit un ajutor neașteptat. Era disciplinat, atent, dar păstra mereu o distanță ciudată, de parcă se temea să se atașeze.
Uneori, îl prindeai privind cerul nopții, murmurând nume necunoscute.
Suyin îl urmărea cu coada ochiului, dar nu spunea nimic.
Într-o seară, l-a găsit în spatele casei, privind flacăra unei lămpi.
– Așa meditează noii ucenici? l-a întrebat.
– Așa își amintesc.
– De ce?
– Pentru că mi s-a spus să nu uit de ea.
– De cine?
– De femeia care poartă o lumină veche.
Suyin l-a privit fix.
– Știi cine e?
– Nu încă. Dar când o s-o văd, o să știu.
Ea a zâmbit ironic.
– Și ce ai să faci atunci?
– Am să-i jur că o voi apăra, chiar dacă Cerul se întoarce împotriva mea.
Suyin s-a întors, ascunzându-și zâmbetul.
– Așa vorbeau și zeii când se credeau oameni.
În zilele următoare, Guangzhi și Ren’yi s-au întâlnit pentru prima dată.
Ren’yi stătea la fântână, udând florile. Guangzhi s-a oprit lângă el.
– Ești străin aici, a spus Ren’yi. Nu pari tămăduitor.
– Și tu nu pari muritor.
– Nu mai sunt de mult nici una, nici alta.
Guangzhi i-a întins mâna.
– Atunci suntem doi oameni care trăiesc între lumi.
Ren’yi n-a răspuns.
Dar privirea lui spunea tot: „Tu nu știi ce lume porți în spate.”
Seara, Meiyu a adunat toți bolnavii din sat pentru tratament.
Guangzhi a ajutat-o, iar Suyin a adus tămâie și apă sfințită.
În mijlocul rugăciunilor, o femeie bătrână s-a ridicat brusc, țipând:
– Ea! E femeia care a adus focul!
Toți s-au retras speriați.
Guangzhi a făcut un pas înainte, apărând-o pe Meiyu.
– Nimeni nu va ridica vocea asupra ei!
Tonul lui avea o putere stranie. Aerul s-a înfiorat. Până și lumina lămpilor s-a oprit pentru o clipă.
Yulan și Suyin l-au privit uimite.
Guangzhi a lăsat privirea în jos.
– Îmi cer iertare. Dar am jurat că o voi proteja.
Meiyu s-a uitat la el, confuză.
– De ce ai face asta pentru mine?
– Pentru că unele jurăminte nu se aleg. Ele te aleg pe tine.
Suyin l-a privit lung, iar pentru prima dată, în ochii ei se citea un amestec de teamă și curiozitate.
– Nici nu știi ce forțe ai chemat, tânărule.
Noaptea, Meiyu n-a putut dormi.
A ieșit în grădină și a văzut două siluete la marginea pădurii.
Ren’yi și Guangzhi vorbeau în șoaptă.
– Ești trimis de Cer, spuse Ren’yi.
– Da. Dar n-am venit să distrug. Am venit să înțeleg.
– Înțelegerea e o iluzie. Iubirea e cea care sfărâmă totul.
– Atunci lasă-mă să văd cum se sfărâmă.
Un fulger a trecut peste cer.
Ren’yi și-a coborât privirea.
– Jurământul tău te va ruina.
– Sau mă va salva, a spus Guangzhi.
Departe, în Templul Ceresc, Qirong a zâmbit rece.
– L-am trimis să o păzească, și acum începe să creadă în ea.
Baihua a răspuns, tăcută:
– Poate că asta era intenția Cerului de la început. Nu pedeapsa, ci învățarea iubirii prin muritori.
Qirong a izbucnit în râs amar.
– Iubirea e un foc. Și eu știu exact cum se stinge.
Fulgerul i-a luminat chipul.
În Vale, Suyin s-a aplecat peste masa de leacuri.
Guangzhi dormea într-un colț, obosit.
Ea l-a privit o clipă lung, apoi a șoptit:
– Dacă Cerul te va trăda… eu o să rămân.
N-a știut de ce a spus-o.
Dar cuvintele au plutit în aer, ca o promisiune.
