Ceața se ridica lent peste munți, ca un abur al uitării, încercând să acopere urmele distrugerii divine. Pământul încă mai purta pete palide de arsuri, iar casele de lemn din sat miroseau a fum stins și busuioc proaspăt.
În mijlocul acelei liniști fragile, Meiyu se trezise după trei zile de somn fără vise. Trezirea era lentă, ca și cum ar fi plutit la suprafață. Primul lucru pe care îl văzu fu flacăra mică a lămpii tremurând. Al doilea, Ren’yi, întins pe patul de alături, respirând greu, dar viu.
Încercă să se ridice, dar o amețeală grea o trase înapoi. Când își privi mâinile, văzu că urma de arsură de pe palme era aproape invizibilă.
– Nu te mișca. Ești în siguranță, spuse o voce blândă, dar hotărâtă.
La capul patului stătea o femeie cu ochi calzi, părul prins într-o coadă simplă și haine de pelerin ude de roua dimineții.
– Cine ești? întrebă Meiyu, cu senzația stranie că o cunoaște.
– O călătoare. Numele meu e Suyin. Am venit să ajut.
Numele îi atinse mintea ca o notă veche, auzită demult.
– L-ai adus pe el? întrebă ea.
– Nu. Dar l-am găsit când totul ardea. Tu l-ai salvat, chiar dacă nu-ți amintești cum. Ai oprit fulgerul Cerului.
Meiyu privi palmele ei, tremurând.
– Am visat o flacără. Și o voce… nu știu a cui.
– Ce spunea vocea?
– Că iubirea nu moare. Doar se ascunde.
Suyin zâmbi ușor.
– Uneori, adevărul se ascunde în vise. Alteori, visele sunt ceea ce Cerul nu vrea să ne mai spună.
Zilele treceau, iar satul începea să-și recapete ritmul. Yulan rămânea la căpătâiul lui Ren’yi, iar Meiyu și Suyin pregăteau leacuri în curte, printre boluri, frunze și vase aburinde.
Boqin, mereu cu chef de vorbă, își găsise o nouă țintă.
– De unde vii, doamnă? Din ce sat? întrebă el cu un zâmbet mare cât fața.
– Din locuri unde oamenii nu întreabă atât. Locuri unde tăcerea are preț, răspunse Suyin.
– A, deci din căsnicie! anunță el triumfător.
Privirea pe care i-o trimise Suyin ar fi făcut o rocă să se topească, însă Meiyu izbucni în râs. Râsul ei limpede umplu camera, iar Ren’yi, adormit, se mișcă ușor, ca și cum ar fi recunoscut sunetul.
Seara, când satul se cufunda în liniște, Suyin curăța rădăcini lângă ea.
– Tu ai mai fost tămăduitoare? întrebă.
– Nu-mi amintesc. Dar mâinile mele știu ce să facă. Ca și cum altcineva le ghidează.
– Poate vindeci din instinct. Sau poate că nu ai uitat totul.
– Sau poate că doar îmi aduc aminte, spuse Meiyu încet.
Privirea ei se opri pe chipul lui Ren’yi.
– Uneori simt că n-ar trebui să fiu aici. Că trăiesc ceva ce am mai trăit. Că omul de acolo…
– Ren’yi? o ajută Suyin.
– Da. Că l-am pierdut odată. Și că pierderea încă doare, chiar dacă nu știu de ce. E ca o cicatrice pe suflet.
Suyin îi atinse brațul.
– Atunci nu-l mai pierde. Nu toți avem norocul să fim pedepsiți de două ori cu aceeași iubire.
Meiyu zâmbi amar.
– Pedepsiți?
– Unele suflete se caută și se pierd până când învață să se recunoască fără durere. Asta e chemarea ta, Meiyu. Să-i arăți Cerului că iubirea e mai mult decât o lege.
În noaptea aceea, ploaia reîncepu. Meiyu visă din nou. Era într-o grădină luminată de stele, nu de lună. Pe alei arse, o floare singuratică creștea din cenușă. Din depărtare, o voce blândă îi spuse:
„Liuyin… n-ai murit. Doar ai învățat să sângerezi ca oamenii. Și doar un suflet care sângerează poate ierta o umbră.”
Se trezi brusc, cu respirația accelerată. Suyin dormea în colț, iar Ren’yi respira regulat.
Meiyu își duse mâna la piept. Sub piele pulsa ceva cald, o lumină mică, vie, care creștea de fiecare dată când se gândea la Ren’yi. Era lumina ei, amestecată acum cu umbra lui.
– Dacă sunt ceea ce cred… de ce mai trăiesc? șopti.
Din umbră, o voce abia auzită îi răspunse:
– Ca să înveți să iubești fără să distrugi.
Tresări, neștiind dacă fusese real sau doar ecoul visului.
Dimineața, Yulan intră în casă boscorodind.
– Mă duc să strâng apă din izvor. Boqin, vezi să nu dai foc casei iar! Știi bine că nu iert!
– Nu mai pun nimic pe foc, maestră! Doar pasiunea mea pentru cunoaștere! strigă el din spate.
Suyin râse scurt.
– Cred că pasiunea asta o să-l ardă singur într-o zi.
– Lasă-l, spuse Meiyu, privind cerul curat. Uneori, arde doar ce trebuie.
În acel moment, Ren’yi se mișcă și deschise ochii. Prima lui privire fu pentru ea.
– Ce… zi e azi?
– Cea în care începi din nou, răspunse Meiyu, apropiindu-se.
Pentru o clipă, între ei nu mai existau nici vină, nici cer, nici amintiri. Doar liniștea unei lumi care își ținea răsuflarea.
– Știam că ești tu, șopti Ren’yi. Nu m-ai lăsat să mor.
– Nu, spuse ea.
Sus, printre nori, Baihua închise ochii, simțind legătura dintre ei reparându-se.
– A început, murmură ea. Legătura se vindecă singură.
Qirong, încă rănit, o privi rece.
– Atunci să se pregătească lumea să ardă din nou. Eu voi trimite pe cel ce nu are inimă.
Dar zeița-mamă zâmbi amar.
– Sau poate, în sfârșit… să înflorească. Și poate că inima nu e necesară pentru a găsi lumină.
