Noaptea se lăsa peste Valea Norilor ca o pânză grea. Era umezeală în aer, dar nu din ploaie; era o tensiune rece, ca de oțel nou, gata să se îndoaie sub prima lovitură. Aerul mirosea a pământ reavăn și a metal, un miros vechi, pe care Meiyu îl simțea uneori pulsând în oase, ca o amintire pe care nu știa de unde o are.
De câteva zile, liniștea devenise apăsătoare. Nici vântul nu mai sufla cum trebuie, nici păsările nu mai cântau dimineața. Yulan doar ofteza din când în când, ca și cum ar fi simțit și ea ceva, dar refuza să spună.
Meiyu nu mai dormea. Închidea ochii, dar somnul nu mai venea ca odinioară. O luau amețelile, îi tremurau degetele și, în cele din urmă, imagini tot mai clare îi invadau mintea: un templu alb, rece, un bărbat în lanțuri de aur, iar lanțurile trosneau cu un sunet metalic exact în clipa în care se trezea. Fiecare trezire îi lăsa pe încheietură o durere surdă, ca și cum ar fi fost într-adevăr prinsă de acele zale.
Într-o dimineață, Yulan a pus ceașca pe masă și s-a uitat lung la ea.
– Ai ochii de om care visează prea mult, domniță. Iar visul e un lux. Te poate costa mintea.
– N-am ales eu visul, maică. M-a ales el pe mine.
Ren’yi intrase în ușă cu un braț de lemne. S-a oprit, ascultând în tăcere cuvintele ei. O clipă părea că vrea să spună ceva, dar nu a îndrăznit.
– Și dacă visul e real? a întrebat el cu voce joasă. Dacă e ceva ce ai trăit… altundeva?
Meiyu n-a ridicat privirea.
– Atunci e o amintire. Iar amintirile sunt mai încăpățânate decât moartea.
Boqin dădea cu mătura pe prag.
– Eu visez doar mâncare, a bombănit el. Și mă trezesc mai fericit ca voi toți la un loc.
– Tu n-ai visuri, doar datorii, i-a tăiat-o Yulan.
Boqin a ridicat sprânceana, ofuscat, dar nu a comentat, căci la ușă se auzea deja un vuiet ciudat, diferit de vântul obișnuit al muntelui.
Peste vale se ridicase un vânt ascuțit, ca o lamă. Frunzele se învârteau în cercuri mici pe pământ. Cerul se întunecă brusc, iar lumina avea ceva bolnăvicios, roșiatic, de parcă soarele ar fi sângerat.
– Asta nu-i ploaie normală, murmură Meiyu.
– E o furtună veche, spuse Yulan. Una care n-a mai trecut pe aici de când eram eu copil.
Ren’yi s-a oprit în loc, ca tras de un fir invizibil. Ochii lui negri se întunecaseră.
– Qirong, a rostit el aproape fără glas.
– Cine e ăla? întrebă Meiyu.
– Nimeni, răspunse prea repede. Un nume… pe care-l aud doar când tună.
Dar vocea lui trăda altceva. O cunoștea. O purta înăuntru. Meiyu simți cum un fior îi trece pe șira spinării.
Seara, furtuna lovi în sfârșit. Yulan închidea obloanele din cameră, iar Boqin se lupta cu ușa care se izbea în ramă, ca și cum cineva ar fi lovit-o din exterior.
– Nu-i ploaie obișnuită, spuse Yulan. Iar fulgerele alea… au ceva din Cer în ele.
– Poate vine Cerul în vizită, încercă Boqin să glumească, dar un trăsnet atât de puternic zgudui casa, încât aproape scăpă mătura.
Ren’yi se ridică brusc.
– Trebuie să ies.
– Ești nebun?! strigă Meiyu. Nu vezi ce e afară?
– Cerul mă caută pe mine, nu pe voi. Dacă rămân aici, vă fac rău fără să vreau.
Nu apucă nimeni să-l oprească. Ușa izbucni în furtună, iar Ren’yi păși în mijlocul vântului roșu. Un fulger explodă pe cer și pentru o clipă valea se lumină până la ultimul colț de piatră.
Pe vârful muntelui se vedea o siluetă uriașă. O armură de foc. Un toiag ridicat. O privire înfiorătoare.
Qirong.
Ren’yi fu lovit în genunchi de propria lui esență, ca și cum Cerul i-ar fi tras brusc seva vieții. Cade în noroi, punând mâna pe frunte.
– A venit… șopti el. A venit după mine.
Meiyu nu mai simți frică. Doar un singur lucru o împinse: el. Fugi spre Ren’yi, fără să-i pese de fulgerele roșii ce se încolăceau pe lângă ea ca niște șerpi de foc. Când își puse mâna pe umărul lui, un val alb îi străbătu întregul trup.
O clipă văzu două lumi în același timp.
Templul Fulgerelor.
Satul.
Lumina roșie care le unea.
Durerea lui Ren’yi o pătrunse ca o lovitură în piept. Și frica ei: frica de a fi altceva decât muritoare. Frica de lumină.
– Ce e asta…? gâfâi Meiyu.
– Pedeapsa Cerului, murmură Ren’yi. Sau… începutul războiului.
Un alt fulger coborî din cer, mai roșu, mai violent, lovind fix spre Ren’yi. Meiyu ridică ambele mâini, fără gând, fără logică. Aerul din jur se strâmbă ca o pânză trasă prea tare, iar flacăra divină se izbise de un zid nevăzut și se spulberase în scântei.
Ren’yi o privi cu o uimire aproape dureroasă.
– Cum… ai…
– N-am făcut nimic. Doar… n-am vrut să te atingă.
Lumina se strânse în jurul ei. Picăturile de ploaie se opriră în aer, plutind ca niște globuri de sticlă, înghețate în timp. Vântul se opri. Pământul tăcu.
Timpul își ținuse respirația.
Cei doi rămăseseră în mijlocul unei băi de lumină albă și roșie, înconjurați de o ploaie suspendată. Nicio clipă, nicio bătaie de inimă nu trecea fără să simtă unul pe celălalt.
– Cine ești tu? întrebă Ren’yi, vocea tremurând. Cine ai fost… înainte?
Meiyu l-a privit cu ochii umezi.
– Nu știu. Dar simt că te-am pierdut odată. Și acum te-am regăsit.
El îi duse mâna la obraz. În aceeași clipă, timpul se rupse din vrajă, iar ploaia căzu brusc, grea și rece, ca o cortină trasă peste vis.
La Templul Ceresc, Baihua simți vibrația luminii și aproape își scăpă toiagul.
– Liuyin… Nu. O parte din ea… s-a trezit.
Suyin căzu în genunchi.
– Zeiță, ordonați și mă duc.
– Coboară și caut-o. Ajut-o să se ascundă. Qirong e deja acolo. Și va trimite Vânătorul. N-ai voie să întârzii.
Dimineața era limpede, cu un cer palid, spălat de furtună. Meiyu se trezise pe podea, învelită într-o pătură, iar Ren’yi era lângă ea, un bandaj murdar la tâmplă.
– Ești bine? o întrebă, cu voce caldă.
– Da… doar că am visat.
– Ce-ai visat?
– Că eram lumină. Iar tu erai umbra care mă ținea să nu mă risipesc.
Ren’yi zâmbi trist.
– Atunci să nu te mai risipesc niciodată. Și să nu te mai las singură.
Dar în ochii lui se citea altceva. Teama aceea profundă. Știa ce fusese noaptea trecută. Știa ce înseamnă lumina care o protejase.
Și știa că Vânătorul era deja pe drum.
Războiul inimii lor abia începuse.
