Ploaia torențială tocmai se potolise, lăsând Valea Norilor acoperită de aburi calzi. Mirosul de frunze ude, pământ reavăn și fum stins de lemne se amesteca în aer. Ceața aluneca leneș pe acoperișuri, ca o pisică mofturoasă trezită prea devreme.
În curtea Casei de Leacuri, Boqin strănuta întruna, ștergându-și nasul cu mâneca.
– Dacă mai răcești o dată, te mut în sala de experimente, îi spuse maestra Yulan, amestecând vârtos într-un cazan care fumega. Măcar să-ți folosesc tusea la testat leacuri.
– Maestră… eu doar ajut natura să respire! Tusea mea e un cântec al sezonului!
Meiyu, care spăla ierburi lângă fereastră, zâmbi pentru prima oară în trei zile. Totul părea la locul lui, și totuși ceva nu era. În piept avea un gol ciudat, o absență grea, ca un dor fără chip. Încerca să-l ignore, dar o făcea să se miște încet, atent, ca o floare care nu știe exact de ce caută lumina.
De afară se auzi tropotul unui cal, apoi un strigăt răgușit:
– Ajutor! Avem un rănit la cârciumă! A salvat un copil de sub un car și s-a prăbușit!
Inima lui Meiyu tresări ca lovită. Pata în formă de floare arsă de pe pielea ei începu să pulseze dureros. Lăsă ligheanul din mână, iar apa se revărsă pe podea. Fără să stea pe gânduri, ieși în fugă.
La cârciumă, oamenii erau adunați în cerc, murmurând ca la un spectacol. Pe pământul moale zăcea un bărbat ud, acoperit de noroi, cu obrazul palid și cu brațul drept înroșit de o tăietură adâncă.
Când îl văzu, Meiyu simți cum i se strânge stomacul.
Îl cunoștea. Nu știa de unde, dar îl cunoștea.
– Tu…, murmură, aproape fără voce.
Ren’yi deschise ochii. Roșii ca jarul, arzători, imposibil de confundați. Zâmbetul lui, obosit și ironic, avea aceeași intensitate care o tulbura fără motiv.
– Domniță Meiyu… Se pare că ne întâlnim iar sub ploaie. Cred că ploaia e singurul martor al întâlnirilor noastre.
Boqin ajunse gâfâind și făcu ochii cât cepele.
– E ăla cu floarea! Eu zic să-l aruncăm înapoi în râu, poate iese un om mai cuminte!
– Taci, neghiobule! îl repezi maestra Yulan. Meiyu, ia-l repede. Omul ăsta pare genul care atrage necazurile ca fierul trăsnetul.
L-au luat și l-au dus la Casa de Leacuri. Acolo, Ren’yi își reveni puțin. Meiyu îi curăța rana, atingând pielea rece a umbrei cu gesturi delicate, precise. Boqin bombănea:
– De fiecare dată numai bărbații cu ochii frumoși vin aici răniți. Eu vin zilnic și n-am primit nicio compasiune! Deși am strănutat artistic!
Ren’yi o privea pe Meiyu nemișcat, cu o atenție care o făcea să-și piardă respirația.
– De ce te uiți așa? întrebă ea, fără să-și ridice privirea.
– Încerc să-mi amintesc unde te-am mai văzut. Poate într-un vis. Sau într-o viață care n-a existat. E o tortură să știu că sufletul tău îmi e familiar, dar mintea ta e goală de mine.
Ea ridică ochii, surprinsă de tonul lui.
– Sună poetic.
– Nu. Sună dureros, spuse el, cu un zâmbet resemnat.
Ploaia bătea încet în geam, singurul sunet dintre ei.
Seara, când casa se liniști, Meiyu îi aduse un decoct fierbinte. Ren’yi îl mirosi și se strâmbă.
– Ce este asta, pedeapsă divină?
– Leac.
– Pentru suflet sau pentru trup?
– Pentru amândouă. Dar funcționează doar dacă ai răbdare.
– Răbdarea mea a murit de mult. M-am născut din nepăsare, am trăit în așteptare… și asta e boala pe care n-o pot vindeca.
– Atunci hai s-o vindecăm și pe ea, spuse ea simplu.
El râse scurt, sincer, dar râsul îi zgudui rana.
– De obicei nu cred în vindecători.
– Nici eu în oameni care zâmbesc doar când sângerează.
Privirile li se întâlniră. Ploaia se opri brusc, ca și cum Cerul le-ar fi dat un răgaz.
Mai târziu, Meiyu ieși în grădină. Noaptea mirosea a busuioc și a apă curată. Se aplecă să culeagă flori, dar se opri brusc când simți o privire asupra ei. Ren’yi stătea în prag, sprijinit de tocul ușii.
– Te miști ca lumina din vis, spuse el încet. Te-aș putea urmări o viață și tot n-aș învăța cum o faci.
– Nu spune lucruri pe care nu le simți. Nu-mi complica viața simplă.
– Dar dacă le simt și doar nu le înțeleg? Dacă sunt singurul adevăr care mi-a rămas?
Ea zâmbi.
– Atunci simte-le fără să le înțelegi. Toți oamenii fac asta.
Sus, în cer, Baihua privea scena prin oglinda de aur. O lacrimă i se prelinse pe obraz.
– Ești acolo, fiica mea… și încă nu știi. Dar el știe.
În spatele ei, Qirong rosti rece:
– Și o va face să-și amintească. Nu pentru binele ei, ci pentru al lui. Când amintirea se întoarce, Cerul va sângera din nou. Pământul va fi distrus ca să oprească blasfemia.
Baihua își strânse mâinile în poală.
– Poate că trebuie. Poate că sângele e singura dovadă că am fost vii, nu doar legi. Și poate că doar un om știe să iubească mai bine decât un zeu.
Pe pământ, Meiyu și Ren’yi stăteau sub streașină. Ploaia reîncepuse timid. El întinse mâna spre picături.
– Ți-e teamă de furtună?
– Nu. Doar de liniște. Liniștea aduce gândurile.
– Atunci lasă-mă să vorbesc eu.
– Despre ce?
– Despre cum, de când te-am văzut, nu mai știu unde e Cerul. Parcă s-a coborât aici, lângă tine.
Ea râse ușor și îl atinse în piept, peste bandaj.
– Aici. E mereu aici. Nu te mai uita în sus, Ren.
Tunetele răsunară în depărtare. Ploaia se liniști. Lumea părea suspendată.
Și undeva, între inimi și amintiri risipite, iubirea lor începea să se nască din nou – tăcută, caldă și primejdioasă, sub amenințarea unui război divin care se apropia.
