Ploaia se oprise, dar casa mirosea încă a pământ umed, iarbă strivită și decocturi amare. Pe masa de lemn, lângă fereastra simplă, floarea de lotus uscată lăsată de străinul Ren stătea învelită într-o rază subțire de lumină matinală.
Meiyu o atingea des, gestul devenind o rutină inconștientă. Simțea că ceva viu pulsa în floarea aceea fragilă, o respirație ascunsă, care nu era dată de vânt. De când bărbatul rătăcit plecase, liniștea simplă a Văii o apăsa mai mult decât orice furtună. Era ca și cum jumătate din aerul din cameră ar fi dispărut odată cu el.
– Ai rămas cu gândul la el, așa-i?, a zis Boqin, intrând cu un braț de lemne care scârțâiau. Vocea lui era plină de acea curiozitate nesuferită.
– Nu gândul, ci nelămurirea care nu-mi dă pace, a răspuns ea, privindu-și degetele care abia atingeau floarea.
– Aha, deci nelămurirea are ochi roșii și picioare rapide, râse băiatul, punând lemnele jos cu zgomot.
Yulan l-a lovit ușor peste ceafă cu o coadă de mătură.
– Taci și cară-te. Las-o. Unele nelămuriri nu sunt făcute să te rușineze, ci să te crească. Frica de necunoscut nu e slăbiciune, e doar o așteptare.
În ziua aceea, satul era plin de viață, gălăgios și colorat, cu mirosuri puternice care se amestecau în aer. Oamenii pregăteau sărbătoarea ploii – o tradiție veche, născută din frica ancestrală de secetă și din rugăciunea pentru viață. Meiyu ajuta la gătit și la împodobit altarul mic de lângă râu cu flori proaspete. În timp ce înșira ghirlande, un fior rece i-a urcat pe șira spinării. Pe malul opus, dincolo de pâlcurile de trestii, pentru o clipă, a zărit o umbră familiară, întunecată și înaltă.
A clipit și nu mai era nimic. Doar soarele care se reflecta în apa tulbure. Dar inima, inima ei muritoare, a bătut de două ori, rapid, ca un avertisment.
Departe, în Cer, unde timpul se măsura în milenii, Qirong pășea neliniștit prin Templul Fulgerelor. Aerul era încărcat, ca înainte de furtună, nu din cauza puterilor lui, ci din cauza tensiunii morale.
Baihua stătea în tăcere, sprijinită de o coloană de jad. Nu privea sala, ci în jos, în oglinda de aur a apei cosmice. În adâncul ei se zărea chipul unei femei muritoare, cu ochii limpezi și o pată în formă de floare arsă pe piept.
– Ea, a murmurat zeița, glasul ei având rezonanța pietrei și a apei.
– Nu poate fi. Am văzut-o arsă, i-am simțit esența dizolvată, a răspuns Qirong, nerăbdător. Legile nu pot fi înfrânte de un simplu muritor.
– Și totuși… ceva din ea a scăpat, spuse Baihua. Poate că nu era ea… ci ceea ce n-a putut Cerul să șteargă.
În prag, o siluetă s-a înclinat adânc. Era Suyin, fosta slujitoare, care reușise să urce până la Templu. Nu mai avea strălucirea de odinioară a celor care stau lângă zei, dar privirea îi era aprinsă de o loialitate neclintită.
– Zeiță-Mamă, Mare Zeu, am venit să mărturisesc: am visat-o. Merge printre oameni, învață, vindecă. E aceeași, dar poartă alt nume. Iar forța care o atinge este Umbra.
Baihua a închis ochii, înțelepciunea ei cântărind soarta.
– Atunci Cerul trebuie să tacă. Dacă am pedepsit iubirea, măcar s-o lăsăm să-și caute singură sfârșitul. Intervenția noastră ar dovedi că nu credem în propria noastră lege.
Qirong a strâns toiagul până când i-au albit încheieturile.
– Iar dacă iubirea ei, deși lipsită de memorie, aprinde din nou flăcările Umbrei și declanșează un război pe pământ? Răspunsul Cerului va fi distrugerea Tărâmului Muritor!
– Atunci va trebui să alegem, Qirong, a spus Baihua, privindu-l drept în ochi. Să distrugem lumea, demonstrând că legea e mai importantă decât viața… sau s-o învățăm pe Liuyin să simtă fără a distruge.
Pe pământ, seara se lăsa peste sat, aducând cu ea mirosul dulce al fânului ars. Yulan pregătea decocturi, mormăind despre slăbiciunea oamenilor. Boqin, ca de obicei, stătea cocoțat pe acoperiș, simțind că lumea e prea mică pentru el.
– Se adună furtună! a strigat.
– Și tu te aduni la somn, a replicat bătrâna, fără să se sinchisească.
Meiyu s-a retras în camera ei. Floarea de lotus era așezată lângă fereastră. A ridicat-o și, pentru o clipă, a avut impresia că aude o bătaie slabă de inimă, un ritm străin, dar perfect sincronizat cu ritmul ei.
„Ren…”
A tresărit. Vocea fusese atât de clară, atât de profundă, încât s-a întors, crezând că e cineva în spatele ei. Dar nu era decât vântul. Era doar o senzație, dar Meiyu știa că senzațiile nu mint.
Afară, norii se adunau iar, negri și grei. Nu de ploaie, ci de o forță neagră care cobora din Cer. O pală de vânt rece ca gheața a intrat pe fereastră, stingând flacăra lămpii. Pe perete, umbra ei s-a amestecat cu o altă umbră, una străină, care părea să-i atingă umerii. Silueta alungită a unui bărbat.
Meiyu a închis ochii, dar inima i se zbătea să iasă din piept. Nu știa de ce, dar simțea că acel bărbat nu dispăruse cu adevărat. Simțea că o protejează, chiar și acum.
Când a adormit, visul a venit din nou, mai puternic. O sală aurie. Lanțuri de lumină care o strângeau. O voce familiară, plină de suferință: „Nu tot ce cade se rupe.”
S-a trezit brusc. Floarea de pe fereastră strălucea slab, ca un licăr de suflet.
În aceeași noapte, la marginea pădurii, Ren’yi mergea încet, învelit într-un voal de întuneric pe care îl ținea cu greu sub control. Coborârea pe pământ îl slăbise, iar apropierea de lumina ei, chiar și în somn, îl ardea.
– N-am venit să-i tulbur viața, a șoptit el, cu vocea spartă de durere. Doar să-mi amintesc că am avut una. Am venit să fiu umbra ei, în lumea ei.
A ridicat palma. Pe deget, o urmă slabă de lumină, ca o arsură. Era semnul care lega încă sufletul lui de al ei.
– Încă pulsează… a murmurat el. Atâta timp cât simt asta, Cerul nu a câștigat.
Un tunet a zguduit valea, nu natural, ci un avertisment clar de la Qirong. Ren’yi a zâmbit amar, arătându-și colții ascuțiți în întuneric.
– Mă cauți, Qirong? Mă simți? Nu te teme. Umbra nu mai vrea război. Vrea doar s-o vadă zâmbind, chiar dacă asta înseamnă să nu mă vadă pe mine.
A privit spre satul adormit. Într-o casă mică, o femeie dormea lângă o floare de lotus. El știa că este acolo.
– Mâine, a spus el, hotărât. Mâine o voi privi în lumină. Și voi accepta prețul pentru asta.
Și a dispărut în noapte, odată cu ultimul ecou al furtunii, lăsând în urmă doar o tăcere care părea să aștepte izbucnirea.
Povestea continuă… dar până atunci, dacă te-a prins și pe tine, lasă un comentariu, un share sau o inimioară.
Așa știu că ești acolo, citind în tăcere.
