Meng Yangqiu, cunoscând bine aventurile romantice ale lui Ji Bozai, își relaxă expresia la auzul vorbelor sale.
– În acest caz, îi las să-și facă de cap.
– Așa să fie.
Cei doi se plimbară agale prin curte. Văzând că nu e nimeni prin preajmă, Meng Yangqiu se apropie și șopti:
– În ultima vreme, au fost multe tulburări în Cetatea Muxing. Fii cu băgare de seamă. Fetele de la banchet nu-s potrivite să le aduci acasă.
Ji Bozai respinse avertismentul cu un gest nepăsător.
– Femeile sunt, prin fire, gingașe, cu talie mlădioasă și pași ușori. Cum ar putea ele să comită fapte sângeroase?
Meng Yangqiu îi aruncă o privire tăioasă.
– Păzește-te de capcane nebănuite.
– Mulțumesc de gândul bun – răspunse Ji Bozai, căscând ușor. – Eu nădăjduiesc să-mi iasă în cale o fermecătoare vrăjitoare, să mă pot agăța doar de ea și să-i cruț pe ceilalți.
– Vorbe goale, ca de obicei.
După câteva schimburi de glume, garda se retrase din vilă.
Ji Bozai mai rămase o vreme în curte, apoi se întoarse înăuntru.
Tămâia ardea ușor, iar frumusețea dormea cu ochii închiși. O privi o vreme, fără grabă să-i tulbure somnul. Îi prinse mâna cu blândețe și-i mângâie, absent, vârfurile degetelor, simțind asprimea bătăturilor.
Ming Yi dormi dusă, în mireasma vinului, și nu se trezi decât la ceasul amiezii din ziua următoare. Scoase un geamăt slab, ducându-și mâna la frunte în timp ce se ridica.
Odaia era pustie, cu perdele de mătase aurie lăsate jos, un pat larg din lemn de trandafir, iar pe cearșafuri plutea vag parfumul unui bărbat necunoscut.
Speriată, Ming Yi se așeză iute în genunchi, încercând să-și amintească ce se întâmplase în noaptea trecută.
Se părea că-l urmase pe Domnul Ji la reședință.
Și apoi…?
– Ești, fără îndoială, o norocoasă, domniță. Lumea zace în răvășire, iar tu încă nu te-ai ridicat – spuse o mama, dând la o parte perdelele.
Ming Yi se întoarse brusc, sprijinindu-se de tăblia patului, privindu-o nedumerită.
Mama Xun își înălță o sprânceană și zâmbi ironic.
– Ce sfioasă ești…
Aranjă cu îndemânare cearșafurile mototolite, apoi o trase pe Ming Yi jos din pat.
– Domnul a plecat spre curtea interioară încă de dimineață. Nu se întoarce la prânz, dar va veni spre seară. Ar fi bine să te pregătești.
Ming Yi se poticni când fu trasă, izbindu-și genunchiul de marginea patului. Fața i se albi de durere. Neștiind cine era femeia și de unde venea, nu îndrăzni să riposteze și se așeză cuminte la masa de toaletă.
Văzând podoabele așezate acolo, deveni brusc atentă.
Cercei de jad roșu, ace de păr din aur negru, o coroană aurie cu pietre albastre ca ochiul de păun, brățări de jad… Toate felurile de comori se întindeau în fața ei.
Fiecare era de mare preț.
Mama Xun o privi cu dezgust văzând strălucirea lăcomiei din ochii ei și rosti aspru:
– Sunt doar ca să le porți.
Așadar, nu erau ale ei. Doar i se îngăduise să le folosească.
Ming Yi coborî privirea.
Era firesc. Nu era decât o jucărie adusă acasă, un bibelou de împodobit, nicidecum vrednică de asemenea averi.
Strângându-și gândurile, începu să se pregătească.
Ca dansatoare, era de datoria ei să fie împodobită și plăcută la vedere. Fiind prima zi, trebuia să lase o impresie bună în fața domnului.
După cele văzute seara trecută, Ji Bozai părea exact cum se zvonea: iubitor de frumuseți, mai ales de cele gingașe. Așadar, fără ezitare, Ming Yi alese bijuterii fine și ușoare, își aplică un machiaj delicat și se înfățișă asemenea unei fete tinere și grațioase.
Aruncă o privire spre biblioteca din încăpere, își ridică ușor fusta și alese cea mai veche carte, apoi se tolăni pe o canapea bine plasată în raza vizuală a intrării, ținând cartea într-o mână și tămâia în cealaltă.
Mama Xun, în timp ce curăța încăperea, trecu pe lângă ea și rosti sec:
– O ții cu susul în jos.
Ming Yi înlemni puțin, apoi întoarse cartea firesc și continuă să se prefacă absorbită de lectură.
– N-are rost – mormăi femeia. – Domnul nostru n-are răbdare decât două, trei zile. Cât te place, mai bine cere-i niște bani, să ai deoparte.
Ming Yi înțelese imediat. Mama Xun era de mulți ani alături de Ji Bozai, nu era rea, doar resemnată după ce văzuse prea multe fete trecătoare.
Zâmbi slab și răspunse:
– Desigur. Cât timp dă, voi face tot ce pot să-l bucur.
Faptul că îi răspunse o luă prin surprindere. Mama Xun ridică o sprânceană și rosti:
– Nerușinată.
Altădată, astfel de cuvinte poate ar fi rănit. Dar pentru Ming Yi, care-și lăsase rușinea deopotrivă cu hainele vechi în ziua în care devenise dansatoare în curtea interioară, nu mai însemnau nimic.
Așa că își continuă ritualul, zâmbind în timp ce ardea tămâie, și întrebă:
– Mamă, domnul preferă gusturi tari sau mai domoale? Îi plac femeile mai culte sau mai războinice?
– Nu comentez.
– Atunci, mamă, tu ce preferi, dulce sau sărat? Poți mânca din caju-urile astea?
– Prea mult vorbești, fetițo. Domnului nostru nu-i plac cele gălăgioase.
– …Aha. – își ciupi buzele și tăcu.
Dar nu rezistă nici cât durează un băț de tămâie. Peste câteva clipe, începu iar:
– Mamă, de unde ai luat materialul rochiei tale? Modelul e tare frumos. Aș vrea să-i fac și mamei mele o ținută așa.
Mama Xun simți cum îi pulsează tâmplele, iar un ochi îi tresări de nervi.
Văzuse tot soiul de femei aduse de domn, dar niciuna atât de vorbăreață, de parcă i-ar fi dat drumul unui papagal viu. Știa cât de mult prețuia domnul liniștea, așa că nu pricepea cum de-o alesese tocmai pe ea.
Văzând fața plictisită a lui Ming Yi, un fior de milă o cuprinse pentru o clipă și îi răspunse:
– Materialul nu se vinde. E dar de la curtea interioară.
Mai bine tăcea.
De îndată ce rosti acestea, fata se lumină la chip, i se agăță de mânecă ca de o colac de salvare.
– Și caju-urile sunt tot de la curtea interioară? Au gust mai bun decât cele din curtea dansatoarelor.
– Curtea asta e așa de dreaptă. Mă întreb câte tumbe mi-ar lua să ajung de la poarta din spate la cea din față.
– Perdeaua aia de mătase aurie e tare frumoasă, cu broderia ascunsă. O fi durat mult s-o facă.
– Mamă, mănânci caju? Îți curăț eu. Sunt bună la asta. Când am fost aleasă ca dansatoare…
Mama Xun începu să regrete că-și deschisese gura.
Fata aceasta nu tăcea o clipă. Povesti de toate: cum devenise dansatoare, cum ajunsese la palat, ce banchete văzuse… aproape tot, într-o singură după-amiază.
Freca ușor lobul urechii și se uita cu speranță către ușă, dorindu-și pentru prima oară ca domnul ei să vină degrabă să-i scape de această pacoste.
