Întorcându-și capul, Han Yan întâlni privirea arzătoare a lui Li Jia Qi, și mai feroce decât înainte, abia mascată, fixând-o cu intensitate. Han Yan se simți nedumerită; ceva îi fulgeră prin fața ochilor, ca și cum ar fi prins un detaliu subtil, dar dispăru prea rapid pentru a-l desluși.
Zhuang Yu Shan remarcă sarcastic:
— Sora a Patra are, cu siguranță, o prezență aparte. Cineva ți-a trimis deja leac pentru rana ta – trebuie să fie tare îngrijorat de tine. Acel tânăr lord pare destul de neobișnuit.
Aceste cuvinte insinuau că Han Yan era prea proeminentă astăzi și atrăgea deja atenția tinerilor nobili. Privirile celorlalte domnițe deveniră oarecum ostile – la urma urmei, cine ar vrea să-i fie furată lumina reflectoarelor? Han Yan observă că, după comentariul lui Zhuang Yu Shan, ochii lui Li Jia Qi arătau și mai multă ură și resentiment. Se întrebă dacă nu cumva exista o legătură între Li Jia Qi și Wei Ru Feng.
Zâmbi ușor și răspunse:
— Sora mai mare Yu Shan mă flatează. La banchetul de astăzi, toate domnițele sunt tefere, în afară de mâna mea rănită. Toți cei de aici au inima bună; a trimite un leac nu e ceva ieșit din comun. Dacă aș fi opărit-o pe Sora mai mare Yu Shan, cu siguranță cineva ar fi trimis și ei un leac.
Acest răspuns întoarse cu iscusință atenția asupra lui Zhuang Yu Shan, reamintind subtil tuturor că ea cauzase această situație. Cât de întâmplător era că mâna lui Han Yan fusese opărită? Oricine cu ochi putea înțelege ce se întâmplase – doar un alt conflict între fiica legitimă și cea din concubină. Partea surprinzătoare era talentul neașteptat al lui Han Yan, care întorsese situația în favoarea ei scriind cu mâna stângă.
Zhuang Yu Shan era furioasă. Bătaia de joc implicită a lui Han Yan îi înroși fața, dar, surprinzând privirea de avertisment a Doamnei Zhou, nu îndrăzni să mai facă ceva, ci doar își spori ura față de Han Yan în inimă.
După acest schimb, Han Yan se simți mai în largul ei, conversând cu Deng Chan și sorbind ceai. Obiectivele banchetului palatului de astăzi fuseseră atinse; deși apăruseră unele devieri, obținuse ce își dorise, aducându-i o oarecare mulțumire.
După ce banchetul se încheie, Ji Lan și Shu Hong o însoțiră pe Han Yan spre locul unde trăsura lor aștepta în afara zidurilor palatului. Zhuang Shi Yang și Han Ming plecară primii într-o trăsură, în timp ce Doamna Zhou și Zhuang Yu Shan luară alta. După ce își luă rămas-bun de la Deng Chan, Han Yan se trezi aproape singură la zidul palatului. Tocmai când era pe cale să urce în trăsură, o voce o strigă din spate:
— Domniță Zhuang.
Vocea era caldă și plăcută. Corpul lui Han Yan se încordă, mâna oprindu-se în timp ce ridica perdeaua trăsurii. O coborî încet și se întoarse.
Wei Ru Feng stătea acolo, într-o robă elegantă cu model de nori, de un căprui deschis, cu mâneci largi, centură de jad și cizme verzi. Trăsăturile îi erau chipeșe, și îi zâmbea.
Mintea lui Han Yan se goli. Își strânse pumnii în secret, unghiile înfigându-i-se în palme, înainte de a reuși, încet, să schițeze un zâmbet:
— Salutări, Prinț Moștenitor Wei.
Văzându-i reacția, Wei Ru Feng zâmbi și întrebă:
— Domniță Zhuang, ți-e teamă de mine?
Han Yan ezită:
— Nu.
— Atunci de ce nu mă privești direct? insistă Wei Ru Feng. De la început, Han Yan privise peste tot, numai la el nu, iar zâmbetul ei părea rigid și superficial.
Han Yan își mută ușor privirea și răspunse rece:
— Dacă Prințul Moștenitor Wei dorește să converseze, poate că un alt moment ar fi mai potrivit. E târziu, și nu se cuvine să port o conversație obișnuită cu dumneavoastră aici.
Wei Ru Feng fu luat prin surprindere.
Ca un gentilom renumit al capitalei, era obișnuit ca femeile să-i caute atenția. Astăzi, văzând talentul remarcabil al acestei domnițe, luase notă de ea. Mai târziu, auzind despre rana ei, trimisese în mod special un leac, doar pentru a fi refuzat. Era prima dată în viață când trăia o astfel de tratare. Voise să o întrebe acum despre asta, dar această domniță părea să-i ignore cu totul prezența, ca și cum ar fi disprețuit să vorbească cu el, nici măcar acordându-i o privire. Mai devreme, la banchet, fusese dulce, dar acum părea o cu totul altă persoană. Era greu de imaginat că această domniță delicată și adorabilă putea avea o privire atât de rece.
— Îmi… porți pică? întrebă Wei Ru Feng după o ezitare, regretând imediat cuvintele. Cum putea pune o astfel de întrebare? Dacă persoane rău intenționate ar fi auzit, sau dacă această domniță ar fi ales să folosească asta împotriva lui, ar fi putut cauza necazuri mari.
Dar Han Yan răspunse doar respectuos:
— Aceasta e prima noastră întâlnire, cum aș putea să vă port pică fără motiv?
Ochii lui Wei Ru Feng se întunecară. Fără pică? Dar nici fără simpatie? Tonul i se înăspri:
— Atunci de ce n-ai acceptat leacul meu?
Han Yan încuviință ușor:
— Nu se cuvine să accepți favoruri fără merit.
— Tu! Wei Ru Feng se agită, chipul său frumos devenind neplăcut. Această fată era ca o piatră netedă înfiptă în gât – fiecare cuvânt al ei era fără cusur, fără nicio margine de care să te apuci, dar totuși îl lăsa sufocându-se de frustrare.
În timp ce Wei Ru Feng se pregătea să-și exprime nemulțumirea, Han Yan auzi deodată o voce rece din spate:
— Prinț Moștenitor Wei, de ce n-ai plecat încă?
Vocea era clară și tăioasă, ca o ceașcă parfumată de vin de flori, aducând o senzație răcoritoare în atmosfera tensionată. Han Yan se întoarse și îl văzu pe Fu Yun Xi stând la câțiva pași distanță, înalt și elegant.
Wei Ru Feng tresări, apoi zâmbi:
— Am întâlnit-o întâmplător pe a Patra Domniță Zhuang aici și doar conversam.
Han Yan își dădu ochii peste cap în gând – „a Patra Domniță Zhuang”, pe bune. Era Wei Ru Feng provocator înadins?
Totuși, văzându-l pe Fu Yun Xi, Han Yan se simți ușurată. Cel puțin Wei Ru Feng n-ar fi fost prea insistent cu ea în prezența Prințului Xuan Qing.
Fu Yun Xi vorbi rece:
— Prințul Wei te caută peste tot.
Doar un prost ar fi ratat un astfel de indiciu evident. Fu Yun Xi îi spunea să plece. Wei Ru Feng aruncă o privire lui Han Yan, apoi Prințului Xuan Qing, și în cele din urmă zâmbi slab:
— În acest caz, voi pleca. Domniță Zhuang, Alteță, la revedere.
Păși grăbit, întrebându-se despre relația dintre Fu Yun Xi și Han Yan.
Văzând că Wei Ru Feng plecase în sfârșit, inima lui Han Yan se liniști, simțind că fiecare întâlnire cu el era ca o bătălie grea. Văzând silueta din fața ei încă nemișcată, oftă în sinea ei – unul plecase, dar altul rămăsese. Cuvintele de mai devreme ale lui Fu Yun Xi o ajutaseră să scape din situație, dar de ce?
Ridică privirea și întâlni ochii adânci și pătrunzători ai lui Fu Yun Xi. Ochii săi erau negri ca cerneala, calmi ca un iaz nemișcat, dar posedau o putere de a captiva sufletul. Sub astfel de ochi, parcă toate gândurile ascunse erau dezgolite. Privirea ei coborî spre nasul său drept și buzele subțiri, care păreau de un roșu aprins în lumina felinarelor. Părul său negru cădea până la talie, făcându-l pe tânărul în mantie mare să pară și mai chipeș și eteric. Han Yan se trezi uluită – spre deosebire de în grădina cu pruni sau la banchet, Fu Yun Xi părea acum să-și fi lepădat stratul de răceală și nepământean, câștigând în mod misterios un fel de alură. Totuși, această alură, combinată cu purtarea sa de nemuritor, crea o impresie unică, care părea cumva… atât dreaptă, cât și răutăcioasă.
Irritat de privirea ei nerușinată, Fu Yun Xi se încruntă și spuse rece:
— Cât timp mai plănuiești să te uiți?
Han Yan își reveni, simțindu-se stânjenită. Să se holbeze la un bărbat până devine năucă – în ambele ei vieți, era prima dată. Nici măcar când îl întâlnise pe He Lian Yu, cea mai mare frumusețe a capitalei, nu-și pierduse cumpătul astfel. Așa că își plecă fruntea și spuse:
— Acum, dacă Alteța Voastră nu are alte treburi, această umilă supusă își va lua rămas-bun.
